Despre nunţi...

Pentru că un alai de nuntă, cu tobe şi chiuituri,mi-a invadat cartierul şi mi-a deranjat tentativa de lectură (prima din ultimele două luni...) din dupa-amiaza asta, am decis să îmi vărs un pic năduful pe tradiţia asta idioată. Înţeleg utilitatea căsătoriei, ca şi instituţie, din două puncte de vedere. 1. Copiii. 2. Averea. Mi se pare normal şi firesc ca ăia micii, rezultaţi în urma căsătoriei, să aibă acelaşi nume de familie, ca mama şi tata. În ceea ce priveşte averea dobândită "during", mi se pare şi mai normal, ca ea să se împartă în situaţia în care cei doi ajung la concluzia că au dat-o în bară şi vor să o ia pe drumuri separate, la un moment dat. Şi, în cazul ăsta, documentul se dovedeşte util. Dincolo de copii şi avere, actul în sine, bucăţia aia de hârtie, pe care o semnezi în faţa ofiţerului de stare civilă, nu are nicio utilitate. Nu are nimic de-a face cu iubirea, nu are nimic de-a face cu noţiunea de cuplu sau de relaţie şi, sub nicio formă, nu ţine împreună doi oameni care nu au nimic în comun (decât respectivul document).Cam asta ar fi părerea mea despre instituţia căsătoriei. Eeee, acum ajungem la circ. Partea aia în care ea se îmbracă în rochie albă, el, în costum, şi, cu părinţi, rude, rubedenii, amici, duşmani, cunoştinţe mai mult sau mai puţin apropiate, dar, de preferat, cu dare de mână, se adună şi " se petrec". În toată viaţa mea, am fost la două-trei nunţi, deci habar nu am care sunt obiceiurile, ce şi de ce se face, ce şi de ce nu se face. Ştiu că sunt nişte treburi legate de un brad, o găleată, mărunţiş aruncat aiurea pe stradă, o basma pe care fericita mireasă şi-o pune în cap mai spre dimineaţă....şi cam atât. Cum nu cunosc obiceiurile, nu mă bag să le judec. Judec în schimb falsitatea, ipocrizia, prostia şi inutilitatea, în esenţă, a acestei tradiţii. Care este, de fapt, o mică afacere. Înţeleg că toţi cei care dau pe la biserică să-şi jure credinţă, o fac după calcule îndelungi, în speranţa că, după petrecere, le rămâne ceva mărunţiş măcar de o maşină sau de un avans la un credit imobiliar. Şi când pleci la drum în afacere cu gândul ăsta, toată treaba e să ai cât mai mulţi nuntaşi. Nu contează că nu i-ai mai văzut de 20 de ani, nu contează că, în urmă cu cinci ani, eraţi la cuţite, nu contează nici dacă îi placi, nici dacă te plac, contează să dea bani "pe masă". Cam aşa văd eu nunţile. Nişte evenimente menite să aducă împreună o un număr cât mai mare de oameni, din interes financiar,fireşte, şi sub pretext că cei doi,fericiţii miri, şi-au unit destinele în faţa Domnului şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, bla, bla, bla. Cred că, la fiecare nuntă, cele mai nefericite personaje sunt, în mod paradoxal, cei doi miri (cel puţin până la momentul în care numără banii). Mi se pare un supliciu să stai o zi şi o noapte în picioare, să te pupi cu toţi necunoscuţi, să pozezi, să faci glume, să întreţii pe toată lumea, etc. Mă gândesc că "noaptea nunţii" e doar o noţiune abstractă, pentru că, ăia doi, mirii, care au alergat trei luni să-şi aranjeze nunta şi au stat în picioare 48 de ore, sunt atât de capii, după evenimentul ăsta, că nu le mai arde de sex. Asta în cazul în care el nu se îmbată ca zmeul, de fericire că s-a însurat, şi atunci, posibil să performeze ceva, ceva.. Oricând m-aş strădui, nu reuşesc să găsesc nimic frumos în chestiunea asta cu nunţile...Nu vad nicio urmă de romantism. Nici măcar în pozele alea de la nuntă, alea artistice, în care mirele şi mireasa sunt puşi să stea bot în bot. Tot miroase.... PS. În caz că are cineva această curiozitate. Nu,nu am participat în calitate de personaj în rochie albă la un astfel de bâlci. Am avut o părere la fel de proastă despre treaba asta şi înainte să mă mărit, aşa că, la momentul în care s-a pus problema, am zis pas. Şi n-am nicio urmă de regret, ba, din contră. Am semnat, în schimb ,documentul.

Despre jigodii

După 13 ani de activare în câmpul muncii am ajuns la două concluzii. Concluzia nr.1: nu o să am niciodată bani, atâta vreme cât muncesc pentru alţii. Concluzia nr.2: în fiecare instituţie/firmă/etc există cel puţin o jigodie. Concluzia nr.1 spune tot şi nu are nevoie de detaliere, aşa că am să mă concentrez pe concluzia nr.2. Adică pe jigodii. Ştiţi voi, indivizii aia care trăiesc la uşile şefilor şi dau impresia că se spetesc de muncă, dar, în esenţă, ei nu fac nimic?! Ăia de pica mereu în picioare, indiferent de situaţie, graţie talentului înnăscut de a pupa în cur fix pe cine trebuie, cum trebuie şi când trebuie?! Ei bine, la aia mă refer. Cred că nu există specie de om mai perversă , mai periculoasă şi mai mârşavă, decât cea pe care încerc să o descriu aici.Nu ştiu cum se face dar, astfel de indivizi se poziţionează întotdeauna, aplecaţi de spate, în preajma şefilor şi trăiesc bine. Nu au coloana vertebrală, nu sunt buni profesionişti, nu muncesc. În general nu au un loc bine stabilit în firmă/instituţie/etc, nu au o fişă a postului, nu au responsabilităţi şi nici sarcini. Ca să nu mai vorbesc de pregătire. Au doar o limbă anume făcută pentru lins posteriorul potrivit. Jigodiile sunt aia care deşi nu fac nimic, au un talent aparte de a convinge superiorii că fără ei, şandramaua (instituţie/firmă/etc) s-ar dărâma, că ei sunt indispensabili, că ei fac de toate, că ei sunt cei mai buni. Ăştia stăpânesc minciuna, intriga şi linguşeala la perfecţie.Au un anume dar înăscut de a da o limbă la momentul potrivit şi de a scuipa la momentul potrivit. De a gâdila orgoliul stăpânului aflat de partea cealaltă a biroului în care intră întotdeauna în poziţia capră. După atâţia ani de analiză a jigodiilor am înţeles care sunt metodele prin care un astfel de specimen ajunge să pară indispensabil într-un anume loc de muncă (deşi EL nu face NIMIC!!!!). Şi am detectat trei "metode". Este vorba despre o anume poziţie (cocoşată), despre câteva cuvinte magice ( Da, şefu! Să trăţi, şefu! Eşti minunat, şefu! Tu nu greşeşti niciodată, şefu!) şi despre lansarea de intrigi, zvonuri, bârfe, minciuni care să declanşeze în creierul superiorului fix reacţia anticipată. Existenţa jigodiilor în instituţii /firme/etc nu ar fi posibilă fără existenţa acestei nevoi acute a şefilor de a fi pupaţi în cur. Nevoie care, cred eu, vine o dată cu urcarea pe scaunul de şef. Nu prea pricep de ce, o fi aerul mai rarefiat în anumite poziţii superioare, îi mănâncă, îi gâdilă, whatever. Nu cred că o să am vreodată şansa de a mă afla într-o astfel de poziţie, de şef zic, ca să văd dacă m-ar mânca şi pe mine şi aş simţi nevoia unor limbi de jigodii. Cel mai probabil, nici şef nu voi fi vreodată şi nici jigodie nu am şanse să mă fac. Poziţia aia, cocoşată, nu mă prinde , iar mie, cuvinte dulci îmi ies greu pe gură,pentru că, în general, spun ce gândesc (cred că de aia nu m-a iubit niciun şef..hmm...). Cât priveşte ţeserea de intrigi, lansarea de bîrfe, transmiterea de zvonuri, sunt complet lipsită de calităţi. Probabil pentru că mă preocupă prea mult persoana mea, ca să îmi mai pese şi de existenţa altora...

Confesiunea unei persoane obsedate de slăbit sau cum vindecă shoppingul anorexia.

Cei care mă cunosc ştiu că am probleme cu greutatea. Mai exact cu grăsimea. Şi mai exact: cu grăsimea de pe creierul meu.Acum. Timp de 10 ani de zile, am fost o persoană supraponderală şi numai cine nu a fost niciodată gras, nu ştie ce înseamnă să suferi în faţa cântarului, în faţa oglinzii şi mai ales, mai ales în faţa standurilor cu haine. Nu ştiu alţi graşi cum sunt, dar eu, grasă fiind, sufeream cel mai mult în magazine. Când căutam haine L şi vânzătoarea îmi recomanda XL sau XXL. Numai cine nu a fost gras nu ştie ce efect nasol are, asupra ta, replica: " Doamnă, nu cred că vă vine XL. Încercaţi XXL!". Dar cam atât cu vremurile de tristă amintire când cântăream cât cei doi membrii ai familiei mele la un loc. În urmă cu vreo opt luni, după un astfel de episod petrecut într-un magazin, mi-am zis că ar cam fi cazul să fac ceva. Cum cure de slăbire, ceaiuri de slăbit sau alte produse,încercasem, ca orice gras, de nenumărate ori de-alungul timpului (vreo 10 ani...), mi-am dat seama că aşa ceva nu ţine. Şi atunci, fără nicio reţetă şi fără niciun produs minune, doar cu un singură chestiune numită voinţă, am eliminat cam tot ce înseamnă mâncare "periculoasă" (adică aia care îngraşă). N-am mai pus gura pe pâine, dulciuri, sucuri, grăsimi, etc, în tot acest timp. Nu a fost o cură de slăbire, a fost o schimbare totală şi radicală a stilului de viaţă. Şi am învăţat că atunci când frigiderul îţi este duşman, cântarul îţi devine bun prieten. Şi uita aşa am plecat eu, în ianuarie 2012 de la vreo 66-67 de kilograme şi am ajuns în august 2012 la 52 (spre 51 chiar).N-aş putea spune că a fost floare la ureche şi nici că treaba asta cu slăbitul e o chestiune pe care o poţi controla. Lucrurile pot scăpa foarte uşor de sub control. Îţi doreşti să vezi cum cântarul îţi arată 60. Pe urmă vrei să vezi 59. După care îţi doreşti 55. Apoi vrei 50. Şi evident, ar fi o provocare 49. Eu, cred că am pierdut un pic controlul de pe la 55. Când toată lumea vedea, evident, schimbarea, numai mie oglinda îmi arată cu totul şi cu totul altceva. Nemâncarea, căci asta a fost reţeta mea de slăbit, până la urmă, m-a pricopsit cu un ulcer. La vremea respectivă, concentrată pe cântarul meu şi cele două cifre, din toată treaba asta cu ulcerul singura chestiune care m-a interesat a fost dacă regimul alimentar pentru o astfel de boală îngraşă. Când doctorul îţi spune să nu mai fumezi, pentru că există riscul să fii tăiat ca porcul pe burtă, iar tu te gândeşti că dacă te laşi de fumat, te îngraşi, e clar că ai o problemă. În fine, cred că mai degrabă cu noroc, decât cu regim, am reuşit să vindec nişa, cam într-o lună. Pata pe creier cu slăbitul a rămas. Şi am rămas setată pe cele două cifre de la cântar. N-aş vrea să detaliez prea mult nebuniile pe care poate să le facă un om obsedat de slăbit şi în prag de anorexie, dar pot să spun atât: mi s-a întâmplat să mă culc de muuuuuuulte ori seara, mai devreme, de foame, ca să treacă noaptea mai repede şi să pot mânca dimineaţa (în condiţiile în care mâncam ultima masă la ora 14.00). În fine...Când familia, prietenii, cunoscuţii te văd aşa, încearcă să îţi explice că ai o problemă. La cap. Şi că e cazul să te opreşti. Dar părerea lor nu contează pentru că tu, când te uiţi în oglindă, vezi altceva. Şi nu contează nici când lumea nu te recunoaşte pe stradă. Aaaa, nu contează nici faptul că TU nu te mai recunoşti în fotografiile de pe vremea când erai cât malul. În mod paradoxal sau ironic, mie, revelaţia sau semnalul de alarmă mi-a venit tot de la standul cu haine. Degeaba au spus-o prietenii,degeaba mi-a spus-o familia. A trebuit să mă duc la mall şi să văd cea mai frumoasă şi mai simplă rochie neagră din tot complexul ala. A trebuit să iau cea mai mică mărime, să o probez şi să constat că îmi este mare. Şi a trebuit să îmi spună vânzătoarea aşa :" Domnişoară, nu există mărime mai mică!". Momentul ăla, în care m-am analizat în cabina de probă şi mi-am dat seama că rochia aia, cea mai mică mărime posibilă, stătea pe mine ca pe gard, a fost momentul( fericit, cred) în care am avut revelaţia. Aaaaa, şi cred că a contat şi faptul că pantalonii sport de care aveam eu nevoie, i-am găsit la un magazin de copii şi, culmea, mi-au venit. Concluzia după revelaţie este următoarea: Măi, fraţilor, voi aveţi dreptate. Eu chiar sunt slabă. Aşadar, dragi prieteni,şi mă refer aici la cei care mi-aţi spus de-alungul ultimelor luni că sunt o persoană slabă şi nebună, în timp ce eu mă văitam că am posteriorul cam mare şi că sunt grasană, staţi liniştiţi. Cred că încep să îmi revin. P.S. Rochia aia, neagră, care îmi vine cam largă, am luat-o, totuşi. M-am gandit eu...că dacă o tai aşa...cam până la fund..nu o să se mai vadă că e aşa largă.

Despre Neanderthalienii de azi

Cred ca nu e nicio diferenţă între bărbaţii din epoca primitivă şi bărbaţii din epoca de astăzi, atunci când vine vorba de femei. Ok, ei, între timp, au descoperit fotbalul şi aparatul de ras, dar astea nu i-au ajutat cu nimic să evolueze.Îmi imaginez că un bărbat din epoca primitivă n-avea altă tactică pentru atragerea atenţiei unei femei care trecea prin faţa peşterii lui, decât o eventuală ţopăială în draci însoţită de o serie de onomatopee.Toată acţiunea fiind pornită, evident, de la dorinţa de împerechere, primordială în conştiinţa masculină şi la vremea respectivă. Îl vizualizez cu uşurinţă pe Neanderthal, plin de testosteron, cum imită maimuţa în încercarea de a atrage atenţia femelei din zonă, deorece, recent, mi-a fost dat să văd specimene din epoca primitivă, manifestându-se în plină stradă. " Victima" care a căzut pradă manifestărilor primitive a avut totala neinsipiraţie să se ducă, cu copilul de mână, la un magazinaş în faţa căruia făceau umbră pământului degeaba câţiva neanderthalieni. Pentru masculii cu porniri de maimuţe neevoluate nu au contat nici copilul, nici vârsta doamnei. Au fost suficiente fusta scurta şi, cred eu, culoarea părului. Nu ştiu dacă testosteronul primitivilor de acum câteva mii de ani se înflăcăra la blonde, mai mult decât la brunete, nici nu ştiu dacă erau blonde în epoca de piatră, whatever, dar ăştia din ziua de azi au o " sensibilitate" la părul blond. În fine, grupul mic de humanoizi primitivi a recţionat astfel la vederea doamnei: Ha, hu,hi,ho,ha, mmm, wow, baaa, etc. Nimic articulat. Ţopăiala practicată de înaintaşii lor din reala epocă primitivă a fost înlocuită de data asta cu semne obscene. În fine, doamna şi-a văzut de drum pe fundalul sonor al grupării de neanderthalieni şi a trecut, cu bine, pericolul. Rămaşi în urmă, primitivii şi-au încheiat ritualul cu un atâââât de clasic scărpinat în zona şliţului, zonă în care îşi poartă, de mii de ani, creierul. Eu, să fi fost în locul doamnei cu pricina, le-aş fi zis câteva primitivilor, deşi efortul ar fi fost, cred, inutil, dat fiind gradul lor de inteligenţă echivalent cu cel al unui urangutan. Le-aş fi zis cam aşa: " F....-vă în g....de oligofreni! Dacă port o fustă mai scurtă, asta nu înseamnă că o port pentru a vă încinge vouă testosteronul de animale nef....Nu! O port pentru că îmi permit să o port, pentru că îmi stă bine în ea şi pentru că mă simt bine aşa. Fir-aţi ai dracu de obsedaţi! B....-aş p....în gâtul vostru de onanişti, atâta vreme cât fac foamea de luni de zile să încap în fusta asta şi muncesc la sala până îmi intră transpiraţia în ochi şi mă ia leşinul, port cât vrea muşchiul meu de scurt, strâmt sau indecent. Pentru că aşa vreau eu! Dar asta nu vă dă vouă dreptul, nefu....dracului să imitaţi maimuţele cu ochii la fundul meu. Go fuck yourself, laba....ii dracului! Jur că data viitoare nu mă mai abţin!

At least I got my shoes...

Constatări la kangoo-jumps

Vine o vârstă în viaţa fiecărei femei la care realizează că forţa gravitaţională este o chestie perfidă şi enervantă. Şi că anumite chestii, menite de la natură să fie ferme şi drepte, o iau, ostentativ, în jos. Şi odată făcută constatarea amară, până şi cea mai sedentară femeie din lume trage concluzia că ar trebui să se apuce de ceva sport. Şi uite aşa am descoperit eu kangoo-jumps. Recunosc, m-am dus mânată de gânduri mari: să dau jos kile şi să ridic în sus tot ce rămâne după ce dispare surplusul de kilograme. Şi pentru că n-am făcut în viaţa mea nici aerobic, nici jogging şi nicio altă formă de sport, m-am dus cu temerea că odată urcată pe ghetele alea simpatice, am toate şansele să cad în cap sau să leşin, după primele zece minute. N-am căzut în cap, e adevărat, n-am leşinat, dar nici foarte bine nu mi-a fostla prima şedinţă. Primele 10 minute au fost ok. Muzică , antren, distracţie, ce să zic, fun în toată regula. Eeee, după 10 minute, aproape că nu mai auzeam muzica din cauza gâfâielilor mele de om leşinat. Şi, evident, m-am oprit ca să pot scoate limba de un cot. Cum restul doamnelor şi domnişoarelor din sală, venite probabil din aceleaşi raţiuni ca şi mine, nu dădeau niciun semn de oboseala, m-am ridicat şi am continuat. Că doar nu era să mă fac de râs din prima, nu?! Şi cam aşa s-a desfăşurat prima şedinţă:10 minute în picioare, 5 minute jos. Starea pe care am avut-o la finalul orei de ţopăială întreruptă a fost însă atât de tareeee, încât m-am întors şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra. În fine, am insistat seară de seară, toată săptămâna, mânată de data asta de alte gânduri: Frate, cum dracu pot ţopăi unele doamne (mai în vârstă ca mineeeeee!!!!!!)o oră, fără întrerupere, şi eu trebuie să îmi dau duhul la fiecare 15 minute. Aşa că, dincolo de treaba cu forţa gravitaţională şi cu kilogramele, am decis să continui, în fiecare seară, până când o să îmi iasă şi mie o oră de ţopăială, fără întrerupere. Şi motivaţia asta din urmă, zău că le bate pe primele două. Şi totuşi, la kangoo, se întâmplă şi lucruri care fac bine la psihic. Socializezi. Şi uite cum am socializat eu, într-o seară, cu nişte fetiţe de 12 ani, venite acolo, cu siguranţă, din cu totul alte raţiuni, dat fiind că nu aveau probleme cu forţa gravitaţională şi erau subţiri ca un fir de aţă. Mama din mine nu s-a putut abţine să nu se gândească: " Jesssus, fetele astea au 12 ani. Şi poartă sutien. Şi sunt tareeee dotate. Sunt doar cu doi ani mai mari decât fiimea. Asta înseamnă că peste doi ani...Mamaaaaaaa, ce copil mare am şi ce bătrână sunt!" Şi la finalul şedinţei, aceleaşi fetiţe care îmi inspiraseră constatarea de mai sus, mi-au făcut o bucurie. " Mai veniţi şi luni? De ce veniţi? Sunteţi slabă şi nu aveţi burtă. Am văzut eu că nu aveţi burtă. Câţi ani aveţi?" Şi ăsta a fost momentul în care am declarat, cu mareeeee mareeeeeee mareeeeee mândrie : " Am 36 de ani şi un copil aproape la fel de mare ca voi". Si, cumva, cumva, tot o să reuşesc eu să ţopăi o oră, fără să mă opresc!

Maladia F 63.9

-Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9!Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura doctorului, în timp ce am simţit cum podeaua îmi trage în jos, ca un magnet puternic, corpul devenit, subit, moale ca o cârpă. Stătusem două ore în sala de aşteptare, afundată în gânduri sumbre. Vociferările vecinilor din dreapta şi din stânga scaunului în care îmi ţintuisem lipsa de vlagă îmi atrageau atenţia preţ de câteva minute, pentru ca apoi să mă afund şi mai rău în cele mai sumbre scenarii. Dacă e grav? Dacă o să mor?! Dumnezeule nu am cum să mor, am doar 25 de ani! -Am făcut ciroză la 30 de ani, de la o hepatită netratată la timp, şi-a început confesiunea bărbatul din stânga mea. Preţ de un minut , mărturisirea lui m-a scos din apocalipsa în care mă afundam. Văzând să suferinţa ne-a stânit interesul, mie şi vecinei din dreapta mea, a continuat : - De atunci stau numai prin spitale...Am cunoscut atâta lume bolnavă Şi tineri...foarte mulţi tineri. Astă iarnă, când am fost internat la Fundeni, a murit un tânăr de 25 de ani chiar la mine în salon. Tot ciroză...săracul... Confesiunea bolnavului de ciroză m-a aruncat şi mai rău în abisul gândurilor negre. 25 de ani ? A murit ? Dumnezeule, de-o vârstă cu mine. Dacă am ceva grav, dacă aflu că mai am un an de trăit ? Sau o lună ? -Am cancer ! spuse femeia din dreapta mea şi cuvintele ei m-au izbit ca ciocan în moalele capului. La sân, continuă ea. Am făcut citostatice două luni. Niciun rezultat. Se extinde. Am venit să mă programez pentru operaţie. Extirpare, îmi spuse şoptit ca şi cum vecinul din stânga, bolnavul de ciroză, nu trebuia să audă. N-am îndrăznit să o privesc. Am încercat să îi intuiesc vârsta după voce. Să aibă vreo 40 de ani…Cancer! 40 de ani! Extirpare! Oare…să fie posibil….cancer? Asta e incurabil..Nu scap....Dacă nu scap ? Dacă mor ? Şi mărturisirea femeii din dreapta mea dădu frâu liber celor mai morbide gânduri. O să mor înainte de a împlini 30 de ani. Da, da, sigur o să mor...Dacă am cancer, o să mor. Şi dacă am altceva şi e grav, tot o să mor. Şi gândurile negre se suprapuneau cu repeziciune. Singurul moment de luciditate pe care l-am avut în sala de aşteptare i s-a datorat vecinului din dreapta care s-a simţit dator să întrebe : -Dumneavoastră? Cu ce probleme? -Eu...mă simt rău, am răspuns, ca şi cum am fost pusă la zid. Nu ştiu de ce, am continuat fără să ridic privirea. -Cum rău ? Ce te doare ? a intervenit şi femeia cu cancer din dreapta. -Mă doare....tot, am răspuns în timp ce îmi îndesam bărbia în piept, evitându-le privirile vecinilor de suferinţă. Şi întrebările lor au făcut o potecă printre gândurile sumbre pe care au pornit în avalanşă întrebările mele. Dar chiar aşa ? Ce mă doare ? Eu am fost sănătoasă de când mă ştiu, nu am avut probleme ? Când am început eu să.... ? Da, da...Acum un an...După ce m-am despărţit de Radu. Da, după ce a plecat el şi eu am rămas singură. Cam la o lună după...Am început să am insomnii. Ba nu ! Am început să mă trezesc brusc, noaptea , la ora 4. Aşa a început totul...Mă trezeam la 4 dimineaţa. În fiecare noapte, la ora 4, mă trezeam pe marginea patului, aşteptând ceva, cu inima în gât. După câteva săptămâni, în care somnul meu se întrerupea brusc la ora 4, odihna a dispărut de tot. Îmi pierdusem somnul...Nu dormeam nopţi în şir. Apoi au apărut durerile de cap. Apoi palpitaţiile la inimă. Apoi nodul în gât....De câteva săptămâni am un nod în gât. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar ştiu că apariţia lui a declanşat plânsul din senin. Noaptea nu dormeam, dimineaţa venea cu dureri de cap, la prânz apăreau palpitaţiile la inimă, seara nodul din gât îmi provoca plânsul. Trăiam un coşmar. După tot atâtea luni în care insomniile, durerile de cap, palpitaţiile la inimă, nodul în gât şi plânsul deveniseră rutina mea cotidiană, mi-am dat seama că sunt bolnavă. Şi aşa m-am hotărât să merg la doctor. Şi aşa am ajuns aici. Între bolnava de cancer şi bolnavul de ciroză, aşteptând un verdict. Când asistenta mi-a strigat numele, terminasem de rememorat filmul evenimentelor care mă aduseseră în sala de aşteptare. -Rădulescu ! Intraţi ! M-am ridicat de pe scaun la fel de încet ca un condamnat la moarte care e chemat la execuţie. Când am intrat medicul nu şi-a ridicat capul din hârtii, iar eu am înţepenit în mijlocul cabinetului, între biroului lui şi patul pentru consulaţii. Am stat aşa preţ de câteva minute, încremenită până şi în gânduri. Şi aşa aş fi rămas probabil dacă medicul nu îşi ridica capul din hărtii. -Da ? Rădulescu Lavinia ...Vârsta ? -25, am spus cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o. -Ce problemă aveţi? -Eu…mă simt rău, am şoptit. Foarte rău..., am spus cu ultimele puteri şi sfârşeala mea l-a făcut pe medic să mă invite să stau jos. -Luaţi loc. Povestiţi-mi.. ce vă doare ? Privirea sinceră a medicului mi-a dat curaj şi am prins glas. Am spus totul dintr-o suflare ca şi cum confesiunea avea să mă scape de suferinţă. -Mă doare tot. Eu nu dorm, nu mănânc...am început să îmi spun oful. Ştiţi, sunt câteva luni de când mă simt rău. Întâi au apărut insomniile. În fiecare noapte mă trezeam la 4.00. Aşa, din senin. Mă ridicam pe marginea patului şi stăteam acolo. Nu ştiu de ce. Apoi mi-am pierdut somnul de tot. Nopţi în şir nu am închis un ochi. Pe urmă au început durerile de cap dimineaţa. M-am gândit că e normal, dacă nu dorm noaptea, să mă doară capul dimineaţa. După dureri, au venit palpitaţiile. Inima mea o ia la trap, din senin. Mă trezesc că se zbate în mine şi nu ştiu ce să fac. Şi apoi au venit serile cu nodul în gât. Şi plânsul. Mi-a apărut un nod în gât. Nu dispare de acolo toată ziua. Dar seara urcă din ce în ce mai rău, până îmi dau lacrimile. Şi încep să plâng. Nu pot să dorm . O iau de la capăt în fiecare noapte. În fiecare dimineaţă Mă doare tot, aşa cum v-am spus. Nu ştiu ce exact ce, dar ...tot. -Mda, spuse doctorul în timp ce îşi dădu ochelarii jos pentru a mă privi parcă mai cu atenţie. E clar.Doamnă ? Sau domnişoară ? -Domnişoară, am spus eu aşteptând cu inima cât un purice verdictul. -Nu sunteţi căsătorită ? întrebă doctorul şi mie interesul lui pentru starea mea civilă îmi stârni din nou scenarii sumbre. Vrea să îmi spună că o să mor şi se întreabă dacă am un soţ care să mă susţină... -Nu sunt căsătorită, i-am răspuns după o pauză. -Iubit ? insistă el, spre disperarea mea -Nu am iubit. Am avut , ne-am despărţit. De atunci au început stările, i-am mărturisit într-un puseu de sinceritate izbucnit din gândurile sinistre care îmi acaparaseră orice fărâmă de speranţă. Oare, ce mi-o fi venit să îi spun?! Mai are asta vreo importanţă ? Dacă mor... -Domnişoară, spuse medicul, dregându-şi vocea într-un ton mai serios. Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9! ________________________________________________ M-am trezit întinsă pe patul din cabinet, cu asistenta şi medicul deasupra mea. Am înţeles din discuţiile lor să leşinasem. Brusc, mi-am amintit şi de ce leşinasem. Mi-a spus că e grav. A zis că sunt bolnavă! -Şi-a revenit, a concluzionat asistenta către medic. Şi apoi, zâmbindu-mi ca unui muribund m-a întrebat: -Vă simţiţi mai bine ? -Da, am articulat , întorcându-mi privirea întrebătoare către medic. M-am ridicat uşor pe marginea patului şi fără să îl scap pe doctor din priviri, l-am întrebat -Ce am ? Ce e sindromul ala ? O să mor ? spuneţi-mi. Vă rog! Am privit buimaca faţa medicului şi am încremenit văzând un zâmbet în colţul gurii. -Sindromul F 63.9 e grav, dar nu incurabil , domnişoara. În registrul maladiilor, întocmit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sindromul F 63,9 e dragostea, domnişoară. Asta aveţi. Mai exact sindromul inimii frânte care este o extensie a maladiei F 63,9. Nu veţi muri, spuse medicul râzând. Iar inima frântă se va face bine. Singurul medicament pe care vi l pot prescrie e mai degrabă un îndemn. Îndrăgostiţi-vă ! -Să mă îndrăgostesc ?! am întrebat mirată. Şi am repetat aceleaşi cuvinte sub formă de afirmaţie...Să mă îndrăgostesc... -Da ! Să vă îndrăgostiţi, repetă doctorul fixându-mă cu ochii lui albaştri. Ce ochi frumoşi, m-am trezit spunând în gând. Sunt albaştri şi adânci ca marea...Şi ce privire luminoasă. Şi ce zâmbet cald...Şi în timp ce priveam faţa doctorului cu ochi albaştri am simţit cum nodul din gât coboară în stomac. Şi am simţit cum se tranformă în ceva care fâlfâie. Ca nişte aripi...

Of, bacalaureatul ăsta....

Ca fericită posesoare a unui copil-elev în sistemul de învăţământ românesc şi ca nefericit părinte nevoit să susţină cu un sfert de leafă, lunar, lipsurile din sistem, prin pregatire în particular, mă simt îndreptăţită să îmi dau şi eu cu părerea despe dezastrul de la bac. Ei bine, pe mine, personal, rezultatele astea DEZASTRUOASE nu prea m-au mirat. Cine îşi imaginează că şcolile sunt pline de copii geniali şi de dascăli devotaţi, habar n-are pe ce lume se află. Şcolile sunt pline de semianalfabeţi. Aflaţi şi de o parte, şi de cealaltă a catedrei...Iar vina pentru dezastrul care face acum deliciul media este împărţită. Între profesori, elevi şi părinţi. Dar să o luăm cu începutul. Noi, părinţii, ne trimitem copiii la şcoală, înseriaţi şi îi aşezăm în bănci ca pe liniile de producţie. Îi predăm în mâinile unor dascăli. Ei bine , aici, la treaba cu dascălii, e ca la loterie. Poţi să ai noroc şi copilul tău să ajungă pe mâinile cui trebuie, poţi să n-ai noroc şi copilul să ajungă pe mâinile unui pseudodascăl şcolit la privat care a prins postul la titularizare din a cincea încercare şi, evident, habar n-are de nimic. Începem cu ciclul primar şi cine îşi imaginează că asta e o joacă, se înşeală, pentru că din punctul meu de vedere, aici e baza. În cele mai multe dintre cazuri, copilul-elev trece fericit de aceşti primii patru ani de şcoală. Fericit şi copilul, fericit şi părintele pentru care carnetul de note plin de FB-uri e suficient de relevant pentru a trage concluzia că odrasla e pe drumul cel bun. Vine ciclul gimnazial şi odată cu el primul şoc. Copilul ala cu FB pe linie, parcă nu mai e aşa deştept. Ok, ştie să scrie, ştie să citească, dar parcă nici nu scrie corect gramatical, şi parcă nici nu citeşte cum trebuie. Şi uite aşa se termină şi fericirea părintelui şi fericirea copilului, după primele note de 3, 4, 5, etc. Şi uite aşa constată părintele că odrasla lui, după primii patru ani de şcoală este un pic semianalfabetă. Acum, în cele mai multe dintre cazuri, odată făcută această constatare şi odată trecut şocul, vine faza meditaţiilor. Pentru că odrasla are lacune mari şi note mici, iar profesorul are pretenţii mari şi leafa mică, singura soluţie ca să împăcăm ambele părţi rămâne pregătirea în particular. Aici, iar e ca la loterie. Poţi să dai banii degeaba pe pregătirea în particular, atâta vreme cât odrasla nu acumulează nimic, în afara notelor mărite la clasă de dascălul care încasează banii. Sau poţi să ai noroc să dai peste un profesor care mai ţine şi la prestigiu, nu numai la banii încasaţi după orele de şcoală. Sau, dacă eşti părinte bazat (am întâlnit cazuri) poţi să faci şi una, şi alta: meditaţie cu profesorul de la clasă pentru notele de la şcoală şi meditaţie cu alt profesor, pentru ca odrasla-elev, efectiv, să înveţe ceva. Şi uite aşa cu note acceptabile la şcoală, graţie meditaţiilor făcute în particular şi cu cunoştinţe la fel de puţine, ca în ciclul primar, elevul ajunge în clasa a VIII-a faţă-n faţă cu evaluarea naţională, cică, primul examen important din viaţa de elev. Acum, nota contează pentru mândria elevului sau părintelui, pentru că locul la liceu este garantat oricum, deci..miza nu e prea mare. Şi fie că ia 2 sau 3 sau 4 la evaluare, fie că abia a scăpat de repetenţie, elevul tot găseşte un loc la liceu. Chiar şi cu media 3. Da, da, pentru cine nu ştie locurile la liceu sunt mai multe decât numărul absovenţilor de clasa a VIII-a, şi, da, la liceu se intră şi cu 3. Odată intrat la liceu, nu mai avem un copil-elev, avem un adolescent-elev. Şi deja avem o problemă în plus pentru că unui adolescent de 15-16-17-18 ani gândul îi stă la orice, mai puţin la şcoală. Şi între prima dragoste (aici s-ar putea să fiu naivă, pentru că prima dragoste e posibil să se întâmple, mai nou, la generală), prima ţigare, prima beţie, primul chef şi prima partidă de sex, adolescentul-elev trece prin liceu. Cu părinţi care continuă să plătească meditaţiile şi cu profesori la fel de interesaţi de câştigul în afara şcolii. Şi, uite aşa, se trezeşte, elevul, ajuns în clasa a XII-a, faţă în faţă cu bacalaureatul. Cei mai mulţi au revelaţia bacalaureatului pe la începutul clasei a XII-a sau pe la jumătatea ei. Şi, teoretic, se pun un pic cu burta pe carte. Mai de gura părinţilor, mai mânaţi de gândul de a pleca de acasă la facultate, elevii au o tentativă de a studia. Dar ce să mai recupereze ei într-un singur AN, când în 11-12 ani, au trecut prin şcoală, cam aşa cum am încercat să explic mai sus?! Evident, şansele de recuperare sunt 0. Şi ajungem astfel la procentul DEZASTRUOS de la bac. Care, repet, pe mine, ca părinte al unui elev din sistem, nu mă miră deloc. Ţin să precizez că sunt, evident, şi excepţii. Şi elevi care ies din tipar, şi dascăli care merită apreciere, şi părinţi care reuşesc să îşi educe copiii. Dar excepţiile sunt prea puţine. Personal, îmi doresc ca al meu copil-elev să ia bacalaureatul, la vremea lui. Şi visez să studieze la o universitate în Marea Britanie. Şi pentru că am înţeles lacunele din sistem, plătesc, lunar, bani frumoşi ca să le acopăr deşi nu îmi face plăcere. Şi încerc să fiu mai mult decât un bun platnic pentru dascăli...Încerc să îmi fac copilul să vrea să înveţe, pentru el. Nu pentru mine, nu pentru note, nu pentru profesori. Până acum am căzut de acord asupra unui singur lucru: Marea Britanie este cea mai potrivită ţară. Pentru că acolo sunt prinţese.

Discuţii pe o bancă, în parc...

Discuţie între doi îndrăgostiţi, pe o bancă, în parc. Ea (în timp ce-şi trece mâinile prin părul lui): Mă iubeşti? El(în timp ce se apleacă să o sărute): Da! Ea: Cât de mult? El: Muuult. Mult de tot. De la pământ, până la cer şi înapoi. Şi iar de la pământ, până la cer şi înapoi. Atât de mult. Ea: Şi o să mă iubeşti toată viaţa? El: 100 de ani şi încă alte două vieţi, lipite între ele. Ea: Te iubesc! El (în timp ce o sărută): Şi eu! Ea:Ştii că atunci când nu eşti lângă mine, nu exist? El (zâmbind): Ştiu. Ştii că te visez? Cu ochii deschişi, în fiecare secundă... Ea (în timp ce îl mângâie pe obraz):Eşti permanent în gândurile şi în inima mea.Cred că dacă nu m-ai săruta o zi, aş muri. Tu eşti oaza mea din deşert. El:Sunt dependent de fiinţa ta. Când nu eşti lângă mine, respir greu... Ea: Nu pot să stau departe de tine. Mi-aş dori să nu ne despărţim nicio clipă. Aş sta în braţele tale toată viaţa... El: Doar o viaţă? Nu mi-ar ajunge o mie de vieţi să îţi arăt iubirea mea! Ea (în timp ce îl mângâie): Cred că te-am iubit, dinainte de a te cunoaşte. Simt că îţi aparţin ţie, dinainte de a te fi întâlnit! El: Şi eu simt la fel. Parcă te cunosc de-o viaţă...Simt că fără tine, nu sunt întreg. Ea: Când suntem împreună, nu mai contează nimic altceva. Mi-aş dori să dispară toată lumea asta şi să rămânem doar noi doi. El: Noi doi şi iubirea noastră. Ea:Te iubesc! El (în timp ce o sărută iar!): Şi eu. Ea: Ştii...m-am gândit...cum ar fi dacă noi doi...am fi mereu împreună. El: Da, şi eu m-am gândit.Ai vrea....? Ea: Ce? El: Să fii soţia mea? Ea (surprinsă plăcut): Mă ceri de nevastă? El (aşezându-se în genunchi): Da. Vrei să fii soţia mea? Ea (aruncând-se în braţele lui ): Da! Da! Da! Discuţie între doi soţi, pe o bancă, în parc Ea: La cât ai venit, azi-noapte, acasă? El: Pe la 2.... Ea: Erai beat! Te-ai împiedicat de cuier, l-ai trântit, ai făcut zgomot, ai trezit copilul. Nu l-ai auzit că plângea? El (în timp ce se întinde şi se scarpină pe burtă): Nu am auzit,fă, nimic. Eram obosit. Ea: Erai beat ca porcu. Ai luat salariul şi te-ai dus să te îmbeţi...Ce dracu! Treabă nu ai , casă nu ai, copil nu ai... El: Dar care e treaba, fă, nu am voie să beau o bere cu prietenii? E, dracia dracu! Ia mai ţine-ţi tu fleanca, că de la o vreme vorbeşti cam mult! Ea: Nu, zău!? Aseară am vrut să o sun pe măta! Să îi spun şi eu. Uite, mamă cum mă chinui! Uite mamă, ce îmi face fii-tu! E ora 2 şi el vine beat muci acasă! El: Dar de ce, fă, să o suni pe mama! Ce treabă are mama?! Eu o sun pe măta?! Ea: Păi tu nu ai de ce să o suni pe mama. Ce să îi spui?! Că muncesc ca proasta de dimineaţă până seara, să ţin casă, să cresc copilul, când tu stai la cârciumă sau umbli după curve. El: Păi, uite aşa, să o sun şi eu pe măta să îi spun şi eu ce faci tu! Ea: Păi ce fac eu, mă, nesimiţitule! El: Ai uitat, fă, a dracu să fii tu de curvă? Când te-am prins cu văru Gelu în bucătărie, de Revelion. Ai uitat , fă, că te giugiuleai cu văru Gelu?! Ea: Auzi, nu începe iar! Văru Gelu era beat, ţi-am mai spus. S-a întâmplat o dată şi gata! Nu începe iar că încep şi eu! El: Cu ce începi tu, fă?! Ea: (în timp ce îşi pune mâna în şolduri): Aaaaaaa. Te faci că nu ştii. Nu mai ştii când te-am prins în pod, la ţară, cum o înghesuiai pe poştăriţă? Acu te faci că nu mai ţii minte. Cât de al dracu eşti tu! El: Taci, fă, că îţi umflu botul, aici, cu lumea de faţă! Aia a fost o dată şi, ţi-am mai spus, eram beat! Ea(în timp ce bate nervoasă din picior): Erai beat! Păi mai ştii altceva, decât să bei! Când te-am luat nu erai beţiv, că dacă ştiam eu, nu te mai luam nici moartă! El: Nu eram, fă, beţiv! M-am apucat de băutură din cauza ta! Nu vezi cât de a dracu eşti! Ea: Al dracu eşti tu, mă! Şi beţiv, şi curvar şi al dracu! El( în timp ce se ridică de pe bancă): Ba pe-a mătii, fă! Futu-ţi grijania! Ea: Unde pleci, mă, nenorocitule?! Mă laşi singură, aici? El: Mă duc să beau o bere, fă! Să scap şi să uit de tine, muiere dementă! Ea: Dobitocule! El: Vaca dracu!

Cateodata, în viaţă, e bine sa renunţi....

Încă o postare despre pantofi. Am o pereche de sandale. Nu o pereche oarecare, ci cele mai frumoase sandale din lume. Şi scumpe în draci! Cred ca le-am iubit din prima clipă când le-am văzut. În viaţa mea, nu mi-am dorit o pereche de sandale, atât de mult! Pentru că nu am rezistat tentaţiei şi pentru că simţeam că nu pot să respir dacă nu le am, le-am luat. Nu mi s-au potrivit, m-au strâns de când am băgat piciorul în ele. Le-am luat, anyway. Le port de ceva vreme şi îmi fac nişte răni teribile. Eu le iubesc, ele mă rănesc. Am întâlnit persoane oripilate de rănile mele de la picioare, care m-au întrebat de ce le port, dacă nu sunt bune. Pentru că pasiunea nu cunoaşte limite ?! Pentru că oamenii fac lucruri iraţionale, atunci când au pasiuni din astea?! Habar nu am de ce... Astăzi mi-am călcat pe inimă ( si ce al dracu doare treaba asta!) şi am luat o decizie...off...înţeleaptă. Să le dau. Unei prietene. Aşa scap şi eu de răni şi nu se irosesc nici sandalele. Şi fac un om fericit. Cred că îmi va rămâne gândul toată viaţa la ele. Şi rănile alea urâte cred că vor lăsa cicatrici (oricum, am picioarele pline de semne...). Dar , câteodată, în viaţă, e mai bine să renunţi. Chiar şi la cele mai frumoase sandale din lume si chiar dacă ştii că nu vei mai găsi altele la fel.

Bărbatul Gore

Cum existenţa mea e destul de anostă zilele astea şi constat că devin din ce în ce mai plictisitoare, m-am decis să nu mai scriu despre mine. Am să dedic această postare unui personaj pe care îl găsesc fascinant şi căruia am ales să îi spun Gore. Putea să îl cheme la fel de bine, Marian, Gelu sau Ion, dar Gore îmi sună mie ca o râgâială şi mi se pare că i se potriveşte perfect. Pentru că, în esenţă, cam aşa este Gore. O râgâială a naturii. Fascinantul Gore este un bărbat de vârstă mijlocie, însurat cu o nevastă gospodină. Nevasta şi-a ales-o pe principiul "fată cuminte, nevastă ideală". A luat-o fată mare şi a arătat, mândru,la tot neamul, cearceaful din noaptea nunţii. Nevasta lui Gore găteşte două feluri de mâncare pe zi, spală cu înălbitor, calcă în genunchi, stă capră când îi cere Gore şi face linişte când bărbatul vine beat acasă. Din împreunarea lui Gore cu nevasta lui gospodină au rezultat trei copii, făcuţi în primii ani de căsnicie, consecutiv: băiat, fată, băiat. Cei doi băieţi sunt aidoma lui Gore, mai degrabă râgâiţi, decât născuţi Dar să revenim la Gore, fascinantul personaj. Viaţa lui Gore se rezumă la trei lucruri: muncă, sex şi mâncare. Munca nu îi face mare plăcere, dar celelalte două lucruri întruchipează fericirea vieţii lui Gore. Dacă Gore are ce mânca şi ce fute, se consideră un om fericit. Gore îşi regulează nevasta ocazional: la 5 dimineaţa când vine beat de la cârciumă sau în nopţile de week-end când nu sunt meciuri la televizor şi el nu are somn. Când vine beat de la cârciumă, Gore e zmeu şi îşi regulează nevasta în timp ce se visează actorul de film porno cu cel mai mare mădular. În nopţile în care, în lipsă de somn şi de meciuri, sexul rămâne singura varianta, Gore se ridică cu pretenţii. Îşi ceartă nevasta dacă se urcă în pat în pijama şi vrea neapărat sex oral. Lui Gore îi plac femeile. Salivează după gagici pe stradă, are erecţii în autobuz, dimineaţa, când se duce la muncă, dacă în faţa lui stă, cu spatele, o gagică bună. Pentru Gore, gagică bună înseamnă: ţâţe şi cur. Gore îşi înşeală ocazional nevasta. Când are noroc şi bani. Adică în ziua de leafă şi când găseşte o curvă. Gore se consideră îndreptăţit să calce strâmb pentru că Gore e bărbat şi are nevoi. Dar cam atât cu viaţa sexuală a lui Gore. Cealaltă fericire a lui este mâncarea. Să fie multă, cu carne şi diversă. Gore vrea ca nevasta să gătească zilnic două feluri de mâncare. Când Gore vine acasă de la muncă vrea să fie aşteptat cu mâncare pe masă: neapărat ciorbă şi felul doi. Gore nu concepe să nu i se pună mâncare în farfurie pentru că el e bărbat şi nevasta lui e gospodină. Gore mănâncă repede şi cu poftă, transpiră mereu la masă şi, de fiecare dată, când termină, râgâie. Pentru Gore, siesta de după masă e la fel de importantă ca şi masa. Sista înseamnă bere şi ştiri sportive. Tolănit într-un fotoliu, după fiecare masă, Gore bea bere, se şterge de transpiraţie cu mâneca, râgâie şi, uneori, bese. Cea mai mare fericire a lui Gore în materie de mâncare e grătarul. Când face el grătarul, Gore e şi mai fericit pentru că, în felul ăsta, are şi viaţă socială. Coboară în faţa blocului în şlapi şi pantaloni scurţi de fâş. Îi place să stea la bustul gol şi să îşi arate burta mare şi păroasă. Bea trei beri cu băieţii în timp ce întoarce bucăţile de carne, strigă de cinci ori la nevastă să îi aducă diverse chestii şi se satură de bucăţi, până să se aşeze la masă. Grătarul nu e singura distracţie din viaţa lui Gore. Pentru că Gore are şi viaţă socială. Merge la nunţi şi botezuri. În zilele alea, Gore se bărbiereşte şi îşi ia cămaşă. Şi tot atunci se dă cu parfum. Are pretenţia ca nevasta gospodină să meargă la coafor. Gore e mândru când iese cu ea proaspăt coafată din scara blocului şi vecinii lui, care scuipă seminţe, se uită după el. Gore e fericit la nunţi. Pentru că aici e mâncare şi băutură din belşug, umple burta de fiecare dată şi se îmbată, de fiecare dată. La nunţi, Gore dansează hore şi sârbe şi îşi invită nevasta la blues. Iar când vine acasă, ca să fie fericirea completă, îşi regulează nevasta, deşi mai mereu îl dor şalele din cauza faptului că a dansat prea mult. În esenţă, Gore e un bărbat fericit. De bine, de rău are un serviciu, are ce mânca şi nevasta nu îl refuză niciodată. Nu are de ce să se plângă. Gore nu îşi pune probleme existenţiale. Singurele momente în care Gore se gândeşte la viaţa lui sunt cele de după masă. Când îşi face siesta, între o râgâială şi o băşină, Gore se freacă pe burtă şi zâmbeşte. Ce viaţă frumoasă are el! Fascinant Gore, nu?!

Constatare

Am constatat că oamenii obişnuiesc să spună mai des cuvântul " niciodată", decât antonimul "întotdeauna". E ciudat cum, aparent, suntem mai siguri de ceea ce nu vom face niciodată, decât de ceea ce vom face "întotdeauna". Cred că folosesc zilnic cuvântul "niciodată", în diferite contexte. Niciodată nu mai fac aia. Niciodată nu o să mai spun aialaltă. Nicidată nu o să port roz. Niciodată nu o să mănânc carne de miel. Niciodată nu o să ...etc. Cred că niciodată (iată dovada, folosesc cuvântul deşi am scris doar trei rânduri), de la începutul acestui an, nu am folosit cuvântul "întotdeauna". Paradoxal e faptul că "niciodată" ăsta, pe care îl folosim insistent, e atât de relativ şi nu deţine nicio valoare de adevăr. Ce spuneam? Niciodată nu o să port roz?! Ei bine, îmi doresc o pereche de sandale roz...O să încerc să folosesc cuvântul cu pricina mai rar...

Tango

Între ultima obsesie în materie de pantofi, şi anume, sandale roz, şi teama de testarea psihologică pentru şcoala de şoferi, astăzi mi-am amintit ceva. O scenă din " Parfum de femeie". Scena care, din punctul meu de vedere, conţine şi esenta filmului, de fapt. Sau chiar esenţa vieţii, who knows... Personajul principal, orbul şarmant, interpretat de Al Pacino, invită la dans o gagică. Tipa se scuză " Nu pot, pentru că într-o clipă va sosi logodnicul meu". Replica lui e fantastică: "Într-o clipă se trăieşte viaţa...". După care încep să danseze pe cel mai mare orgasm muzical compus vreodată (Por una cabeza-Carlos Gardel). Concluzii...1. Mi-aş dori să ştiu şi să pot dansa, într-o zi, tango. De preferat, în următorii patru ani. Şi neapărat, Por una cabeza. 2. Mi-aş dori să nu treacă clipa, în timp ce eu îmi fac planuri de viitor

Fetişul meu şi bătrâneţea...

Sunt convinsă ca fiecare om are fetişul lui. Nu neapărat erotic. Unii recunosc asta, alţii, nu. Cum al meu nu este unul ruşinos, îl pot spune. Judec un om după mâinile lui. Nu reţin culoarea ochilor şi cred că nici nuanţa exactă de păr, nu pot spun cât de înalt este sau câte kilograme are, dar reţin aspectul mâinilor. Nu neapărat dacă sunt îngrijite sau nu, deşi contează mult şi asta, ci felul în care arată. Dacă sunt fine sau aspre, lungi sau boante, închise la culoare sau deschise la culoare,noduroase sau cu linii drepte, grase sau slabe, străvezii, lucioase sau mate. Fiecare cu păsărica lui, ce să zic..Asta e a mea. Unii se uită la ochi, alţii la păr, la sâni, la fund, etc. Eu rămân la mâini. După mine, mâinile unui om exprimă felul în care respectiva persoană mângâie. Recunosc, la capitolul ăsta mă ajută şi o imaginaţie atât de bogată încât uneori îmi crează probleme...De fetişul meu se leagă şi singura şi MAREA mea temere în ceea ce priveşte bătrâneţea. Mă refer, la îmbătrânirea fizică. Nu mă tem de riduri, de piele zbârcită, de pungi sub ochi nu îmi pasă prea tare de faptul că gravitaţia va duce anumite chestii în jos, nu am vreo temere legată de părul cărunt. Nu. Mă tem de petele care apar pe mâini, după o anumită vârstă. By the way, am citit că mâinile îmbătrânesc mai repede decât alte părţi ale corpului.Până astăzi nu am ştiut la ce vârstă apar petele care mă îngrozesc pe mine. O bună prietenă a împlinit astăzi 40 de ani şi, evident, aniversarea a degenerat în lamentări legate de vârsta a doua. Şi aşa am ajuns la mâini. Şi la pete. Şi mi-am exprimat şi fetişul, şi temerea. Iar prietena, care a împlinit 40 de ani, mi-a arătat înfricoşătoarele, îngrozitoarele, terifiantele pete care i-a apărut recent. Şi chestia asta nu mi-a plăcut deloc. Am 36 de ani şi peste cel mult patru ani temerea mea cea mai mare legată de bătrâneţe mă va lovi. Până atunci eu o să insist cu creamă. Poate face minuni...

Bulletproof

Momente

Sunt momente în viaţă când îţi vine să urli. Să muşti. Să zgârii. Să zbieri. Să loveşti. Să urăşti. Pe tine şi pe toată lumea. Sunt momente în viaţă când îţi vine să te dai cu capul de pereţi. Să te prăbuşeşti. Să cazi jos. Foarte jos. Cât se poate de jos. Să rămâi acolo. Să nu te mai ridici. Să nu te mai mişti. Să nu mai respiri. Să nu mai vezi. Să nu mai auzi. Să nu mai gândeşti. Să nu mai ştii nimic.Să nu mai ai amintiri Să nu mai ai planuri. Să renunţi. La tot şi la toate. Să dispară tot. Să nu mai fii. Să nu mai simţi. Nimic. Dar cum nu poţi să urli, nu poţi să muşti, nu poţi să zbieri, nu poţi să loveşti, nu poţi să nu mai gândeşti, continui să simţi. Şi nu cazi jos. Sau cazi un pic, dar te ridici. Te dai cu ruj roşu şi mergi mai departe. Eventual, la shoppping. Şi nu există niciun dubiu. Viaţa e, categoric, cel mai bun lucru inventat vreodată. Chiar şi cu momente în care îţi vine să urli. Să muşti. Să zgârii. Să zbieri. Să loveşti...

Când nimeni nu îţi cere părerea, e de preferat să taci dracu din gura!

Mă întâlnesc zilele trecute cu o amică pe care nu am mai văzut-o de pe vremea când aveam cu 11-12 kilograme mai mult. Discuţia purtată a provocat postarea de pe blog, care ar putea intra la categoria " Când nu ţi se cere părerea, vezi-ţi în plm de treaba ta!". Aşadar... _Vaaaaaaaaaaaai! Nu se poate aşa ceva! Arăţi groaznic. Eşti piele şi os! Oribil!, exclamă amica vădit oripilată de apariţia mea cu 11 kile în minus. -Aoleu! Dar de ce?, m-am mirat eu. -Nu îmi place. Ce frumoasă erai tu, mai grasă şi cum arăţi acum....Nu trebuia să faci aşa ceva. Mi-a spus şi Xulescu,ăla care e taximetrist şi te cunoşte (care plm taximetrist, habar nu am!). Mi-a zis că te-a văzut şi arăţi oribil. Că nu mai ai forme, nu mai ai cur, nu mai ai ţâţe. Dacă ăla a zis, că e bărbat, îţi dai seama că are dreptate, continuă amica mea pe acelaşi ton dezaprobator în legătură cu silueta mea. Şi ca şi cum argumentul legat de taximetristul observator nu era suficient, continuă: -Tu îţi dai seama că oamenii se uită la tine şi zic că eşti nefericită! Aşa slabă cum eşti,se vede că eşti nefericită. -Adică, dacă eram grasă, eram fericită? Pe sistemul " grasă şi frumoasă", se aplică şi "slabă şi nefericită"? am întrebat stupefiată. -Normal, m-a edificat amica. Aşa gândeşte lumea, tu nu ştii? Ei bine, că lumea e strâmbă şi judecă şi mai strâmb, asta ştiu de mult. Ce nu pricep este de ce oamenii îşi dau cu părerea, atât de convinşi că deţin adevărul absolut, când nimeni nu le-o cere?! Deci, fraţilor, păstraţi-vă părerile pentru voi şi, mai ales, mai ales, vedeţi-vă de viaţa voastră, de kilogramele voastre, de fericirea sau nefericirea voastră. Dacă nu vă place cum arăt, nu vă mai uitaţi. Dacă nu vă place mutra mea galbenă, uitaţi-vă la a voastră, poate vă place mai mult. Nu mai emiteţi teorii şi păreri în legătură cu starea de spirit a altora. Vedeţi-vă dracu de existenţa voastră! Şi ca să îmi edific şi amicii care emit terorii aberante, şi taximetriştii (încă mă mai întreb cine dracu o fi ala!) care n-au altă treabă decât să analizeze partea mea dorsală, menţionez: Sunt mai fericită acum, fără cur, decât atunci când aveam doua, în loc de unul, şi arătam ca o balenă! Aaaa, şi încă ceva! Mă, ceva cur mai am eu, dacă voi continuaţi să muşcaţi şi dacă eu încă mai găsesc o bucăţică unde că mă doară, de părerea voastră...

"Ar trebui să cadă cerul pe noi că am devenit în timp doar nişte oi"

Mărturisesc...M-am îndrăgostit!

I confess. M-am îndrăgostit. Am facut o pasiune care mă obsedează.Toată săptămâna asta am supravieţuit zilelor greţoase de muncă, condimentate cu prea mulţi candidaţi tractorişti care se vor primari, cu un singur gând. La pasiunea mea. Secreta. Şi gândul asta a fost singurul care m-a făcut să îmi dispară grimasele provocate de campania electorală, şi, din când în când, să îmi apară un zâmbet. Mărturisesc că totul a început în urmă cu câteva săptămâni. Cu o simplă şi banală întâlnire.A fost dragoste la prima vedere. O singură privire mi-a fost de-a ajuns să înţeleg că s-a întâmplat ceva. Că s-a stîrnit o dorinţă în mine, care nu avea cum să se domolească uşor. Recunosc, am încercat să pun capăt dorinţei şi să nu cedez ispitei. Pentru că am ştiut din primul moment că pasiunea mea nu va face bine nimănui. Mi-am spus că pot trăi şi fără asta. Mi-am spus că sunt o femeie serioasă care îşi poate controla sentimentele. Că, până la urmă, chiar nu am nevoie de aşa ceva.Că o astfel de pasiune mi-ar distruge echilibrul, pentru o bună bucată de timp. Am ştiut, de la bun început, că o astfel de pasiune costă. Că mă va face să îmi pară rău. Că o să mă apese pe conştiinţă, o vreme, faptul că am cedat ispitei. Că, până la urmă, e o pasiune trecătoare. Şi am încercat, în fiecare zi, să mă conving că dorinţa va dispărea. Dorinţa nu a dispărut. Nu m-am putut dezlipi de Facebook toată săptămâna din cauza ei. Da, da, Facebook , pentru că acolo, preţ de câteva clipe pe zi, am putut să mă desfăt cu dorinţa în varianta virtuală. Şi am tot sperat că o să treacă, deşi, ca o sado-masochistă, am făcut fix contrariul a ceea ce am încercat să îmi impun în gând. Am insistat în dorinţă, visând zilnic la ea. M-am trezit cu gândul la ea şi am adormit cu gândul la ea. Şi, într-un final, am înţeles. Nu sunt o femeie puternică şi nu, nu pot să mă împotrivesc dorinţei. Am înţeles, că indiferent cât aş încerca, am să cedez ispitei. Ştiu că voi regreta şi voi avea mari mustrări de conştiinţă. Că îmi va părea rău şi că, evident, voi ajunge la concluzia că am făcut o greşeală. Dar, astăzi, acum, recunosc, nu mă pot abţine. Pasiunea asta e mult mai puternică decât raţiunea. Astăzi mă voi duce să îmi îndeplinesc dorinţa şi să îmi văd pasiunea. Mulată fix pe picioarele mele. Cu pielea lipită de pielea mea. Iar senzaţia va fi divină. Astăzi îmi iau sandalele de care m-am îndrăgostit şi care mă obsedează de câteva săptămâni!

Stai în morţii tăi la uşă, aşteaptă până te chem!

Începe circul.....

Mda, deci, mâine începe campania electorală. Va fi luuuung prilej de vorbe şi de ipoteze pentru fericiţii candidaţi,no happy ending pentru nefericiţii alegători, indiferent de rezultat. Eu sper că nu mai este niciun rătăcit la cap în ţara asta, care să îşi facă iluzia că ăia de vor începe de mâine să promită, chiar au de gând să facă ceea ce promit, în caz că vor câştiga. Deci, lucrurile sunt clare , da? Fiecare candidat, indiferent de funcţie, partid, doctrină, vrea să câştige alegerile pentru el, partidul lui şi, eventual, familia lui. Alegătorii sunt doar mijlocul şi nu au nicio legătură cu scopul! Clar? Nu vă imaginaţi că vreunul din ăia de vor începe, de mâine, să defileze prin târguri, plini de înţelegere şi compasiune, au vreun respect pentru noi, ăştia de contăm o dată la patru ani. Iata un exemplu de gândire/filosofie/whatever de candidat. Un primar în funcţie care mai vrea un mandat, faţă în faţă cu campania electorală, mai exact cu mijloacele prin care se face o campania electorală. Candidatul ascultă o ofertă legată de afişe, pliante, etc, pe scurt, materiale promoţionale de campanie. Stă el, se gândeşte, socoteşte, şi concluzionează: De banii ăştia (cât ar fi costat afişele, pliantele, etc), eu pot să cumpăr X baxuri de ulei, Y baxuri de zahăr. La ăştia ai mei (alegătorii adică), asta le trebuie. Eu zic că sunt mai avantajat dacă iau ulei, zahăr şi făină. Aşa o să fac! Deci...cam asta e cu filosofia candidatului şi cu respectul lui faţă de alegător. Personal, nu aştept nimic de la campania asta. Nici ulei, nici zahăr, nici găleţi şi nici pe Făt Frumos, pentru că ştiu că nu există. O singură dorinţă aş avea. Dacă s-ar putea...Nu aş mai vrea să văd pe străzi autobuzul ala colorat care circula, acum patru ani, toată ziua şi mă zgâria pe urechi cu melodia aia " Ole, ole, mai e puţin şi îl votăm pe....". Atât. Aş fi în stare chiar să votez candidatul, doar ca să nu mai aud melodia şi să nu mai văd autobuzul.

Despre curve

Mi-a luat cam mult, recunosc, dar, pana la urma, am priceput si eu ce e aia o curva. Nu, nu ma refer la prostituata care face sex pe bani. Aia se află într-o postură onorabilă, după părerea mea, pentru că face o treabă cinstită şi câştigă un ban cinstit. Treaba ei, meseria ei! N-am nimic cu ea. Ma refer la alt fel de curva. Curvele alea care traiesc pe langa casa omului, printre noi, nu la colt de strada. Am avut, ca de altfel mai toti din jurul meu, impresia că, dacă o femeie are fusta până la cur, ţâţele scoase pe jumătate afară, gesturi frivole şi provocatoare şi, eventual, se mai si hlizeşte cu gura până la urechi în preajma bărbaţilor, aia e curva. Tot la fel cum am avut impresia că, dacă o femeie divorţată, sa zicem, are surse neştiute de venit ,pe lângă fusta până la cur şi ţâţele scoase pe afară, şi aia e sigur curvă. Complet greşit! Am înţeles, târziu, e adevărat, că fusta scurtă, gesturile frivole, capul dat ostentativ pe spate şi legănatul lasciv de pe un picior pe altul nu fac dintr-o femeie o curva. Recunosc,am judecat greşit multe dame, data fiind mentalitatea de rahat după care m-am ghidat în aprecierea lor. Ei, bine, nu. Nu femeile alea după care bărbaţii întorc capul pe stradă pentru ca au fusta scurtă sau pentru că dau din fund cand merg sunt curve. De fapt, nu femeile frumoase pe care le invidem noi, femeile urâte, sunt curve. Am înţeles, până la urmă că aparenţele înşeală, " bufniţele nu sunt ce par a fi" şi nici curvele nu sunt ce par a fi. Curvele se ascund, de fapt, în gospodine, femei de casa, dame sfioase care nu beau, nu injura, nu fumeaza. Gospodinele alea care se oripilează şi dau ochii pe spate când aud o femeie care înjură făcând uz de organul genital masculin. Femeile alea care au ca unic subiect de conversaţie meniul de la masa de prânz. Alea care se uită la telenovele siropoase şi ştiu pe de rost preţurile din piaţa şi personajele din Noră pentru mama. Alea care merg cocoşate pe strada, cu capul în jos şi, eventual,la doi paşi în urma bărbatului.Alea care se închină când trec prin faţa bisericii şi se duc pioase la slujba de duminică să pupe poala popii.Ei bine, da, printre alea se ascund curvele. Cine-a zis că " mutu fute pamântul", ala, sigur, a ştiut el ceva,înainte să descopăr eu chestia asta. Aşa că, fratilor, când vedeţi o gagică bună pe stradă,cu cur futabil şi ţâţe ieşite jumătate din decolteu, după care, şi bărbaţii, şi femeile întorc capul (fiecare, cu gândurile lui, evident), nu mai trageţi ca tâmpiţii concluzii proaste. Poate fi pur şi simplu o femeie care vrea sa se simtă bine în pielea ei. Fiţi, în schimb, mai atenţi la gospodina care cumpără pătrunjel din piaţă şi îl aşează cu grijă în sacoşa ei de plastic. S-ar putea să nu aibă chiloţi. Pentru că i-a uitat în maşină la ăla cu care şi-a tras-o pe bancheta din spate, în timp ce familia o ştia la piaţă.

Clarificari despre slabit, ca sa nu ma mai intrebe nimeni...

Ma intreaba lumea cum am slabit. Pe scurt, ideea ar fi urmatoarea : nu am mai mancat de placere, ci de nevoie. Si am mancat foarte putin. Din ce in ce mai putin. Am constatat, in urma acestei experiente, ca cel mai greu lucru, cand iti propui sa slabesti, este sa scapi de placerea de a manca, in cazul meu, gurmada fiind de cand ma stiu. Si cum sa scapi de placerea asta, decat inlocuind-o cu alta?! Cu ce am inlocuit eu, placerea de a manca, ramane o chestiune personala. Cei care ma intreaba cum am slabit, sa retina insa ideea: inlocuiti placerea de a manca, cu o alta placere. Dupa ce faceti asta, mai ramane doar sa va obisnuiti cu senzatia de foame permanenta. Cam intr-o luna, dupa estimarile mele, intervine obisnuinta si in ceea ce priveste foamea. Cam asta e secretul cu slabitul....Si, fara nicio urma de indoiala, cea mai eficienta cura de slabire e infometarea!

Passion

O pasiune n-are nevoie de motivari, ea nu cere neaparat sa fie inteleasa si explicabila, dimpotriva, incepe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfarsind abia cand simte din nou nevoia de lamuriri (Octavian Paler)

Copiii care nasc copii

O fetiţă de 11 a născut zilele trecute la Constanţa. Ştirea a făcut înconjurul agenţiilor de presă , ziarele au titrat cu litere mari povestea tulburătoare, televiziunile au deschis ştirile de la ora 5.00 cu acest caz. Brusc, toată lumea şi-a amintit, o dată cu cazul fetiţei de la Constanţa, că România este, de ceva vreme, ţara cu cele mai multe mame minore din Europa. Că avem un fenomen. Că drama fetiţei de 11 ani devenită mamă, nu este singulară. Că în România sunt peste 8500 de copii cu copii. Că sunt comunităţi întregi, în mediul rural, în care mamele minore sunt o chestiune obişnuită. Că mii de fetiţe devin mame înainte să înveţe să scrie sau să citească. Şi timp de două zile, cât ştirea a adus audienţă, specialiştii s-au înghesuit să-şi dea cu părerea despre fenomen. De vină e sărăcia, de vină e lipsa de educaţie, în general, şi lipsa de educaţie sexuală, în special, de vină sunt părinţii, plecaţi la muncă în străinătate care şi-au lăsat odraslele nesupravegheate. Ştirea s-a perimat însă înainte ca specialiştii să ajungă la capitolul soluţii. Astăzi, ştirea cu copilul care a născut un copil e deja un subiect fumat care nu mai aduce audienţă şi a ieşit din sumar. Lumea va mai avea o zi, două un subiect de discuţie, după care fetiţa devenită celebră preţ de două zile, va fi uitată. Televiziunile vor găsi alte ştiri de senzaţie, specialiştii vor emite alte păreri, iar gura lumii va clefeti alte bârfe. Undeva, acolo, la Constanţa, un copil va rămâne să crească un alt copil. Fetiţa de 11 ani nu mai este astăzi subiect de senzaţie, dar rămâne mamă. Va trebuie să schimbe scutece , să înveţe să-i dea să mănânce copilului adus pe lume, să îl vegheze noaptea, să îl spele , să îl schimbe şi, mai apoi, să îl educe. Într-un alt colţ al ţării, un alt copil de 12 ani face acelaşi lucru. Pentru că şi el a adus pe lume un copil. Şi într-un alt judeţ din ţara mamelor minore, un alt copil de 13 ani se pregăteşte să nască. Dincolo de statutul temporar de ştiri de senzaţie, aceşti copii cu copii rămân membri ai societăţii de azi şi reprezintă o părticică din viitorul ţării de mâine. Copiii cu copii de astăzi vor fi bunicii copiilor cu copii de mâine. Atâta vreme cât fetiţele care nasc vor fi simple ştiri de senzaţie şi subiecte temporare de discuţie, România va mai rămâne mult timp de acum înainte ţara cu cele mai multe mame minore din Europa.

Dragostea dureaza trei ani-Frederic Beigbeder

Am devorat cartea asta( Dragostea dureaza trei ani-Frederic Beigbeder)in doua ore. E mai veche, dar eu acum am descoperit-o. Bestiala. Recomand. Nu sunt eu in masura sa fac recenzii de carte, dar cateva citate din autor pot sa redau aici. So, read, feel and learn. “Repetă asta cât mai des: 1. Fericirea nu există 2. Dragostea este imposibilă 3. Nimic nu este grav” " Casatoria este ceva criminal, fiindca ucide misterul. Intalnesti o creatura fermecătoare, te însori cu ea şi, brusc, creatura fermecătoare s-a evaporat: a devenit nevasta ta. Nevasta ta. Ce insultă, ce decădere pentru ea! De fapt, ceea ce ar trebui să cauţi toată viaţa , fără încetare, este o femeie care să nu îţi aparţină niciodată." " În dragoste, situaţia devine cu adevărat îngrijorătoare atunci când treci de la un film de categoria X, la gângureli" „Și pe urmă e conceptul ăsta monstruos: DATORIA CONJUGALĂ.Dacă stai o zi-două pe neregulate, nimic grav, nici nu pomenești de asta.Dar, după patru-cinci zile, angoasa Datoriei devine subiect de conversație.Încă o săpătămână fără să faci dragoste și toată lumea se întreabă ce se întîmplă, iar plăcerea devine o obligație, o corvoadă. Dacă mai lași să treacă o săptămână fără să faci nimic, tensiunea va deveni insuportabilă și până la urmă, ajungi să faci laba în baie, uitîndu-te la benzi desenate pornorafice, ceea ce va fi un fiasco garantat, contra dorinței. Uite, asta e Datoria Conjugală.” “ Dragostea durează cât trebuie să dureze. Dar dacă vrei să dureze, trebuie să te obișnuiești cu gândul că o să te plictisești ca la carte. Trebuie să-ți găsești persoana cu care să ai chef să-ți împarți lehamitea.De vreme ce pasiune eternă nu există, măcar să căutăm o plictiseală agreabilă.” Să iubești pe cineva care te iubește, este narcisism. Să iubești pe cineva care nu te iubește , asta da, e dragoste.” "Casatoria este o uriasa masinatie, o escrocherie infernala, o minciuna organizata, in care ne-am pierdut ca doi copii. De ce? Cum? Foarte simplu. Un tanar cere mana femeii pe care o iubeste. Lui ii tataie fundul de frica, e induiosator, transpira, baiguie, iar ea, ea are ochii stralucitori, rade nervos, il pune sa repete intrebarea. De indata ce a spus da, pe cap le cade brusc o intreaga lista de obligatii: cine si pranzuri in familie, planuri pentru masa festiva, probe pentru rochia de mireasa, ciorovaieli, interdictia de a ragai sau partai in fata socrilor, stai drept, zambeste, e un cosmar fara sfarsit si asta nu-i decat inceputul. Dupa aceea - o sa vedeti- totul este organizat in asa fel incat sa se deteste reciproc." "Basmele nu exista decat in basme. Adevarul este mai dezamagitor. Adevarul este intotdeauna dezamagitor, de-aia minte toata lumea." "Am avut nevoie de mult timp ca sa inteleg ca ma insurasem pentru ceilalti, ca mariajul nu este un lucru pe care il faci pentru tine insuti. Te insori ca sa-ti sacai prietenii sau ca sa-ti multumesti parintii, deseori ambele, uneori viceversa. In ziua de azi, noua nunti fitoase din zece nu sunt decat niste pasi obligatorii, niste ceremonii mondene la care fac invitatii niste parinti de pe vremea lui Pazvante. (...) Te casatoresti exact asa cum te prezinti la examenul de bacalaureat sau cel pentru permisul de conducere: mereu aceeasi forma in care trebuie sa fii turnat pentru a fi considerat normal, normal, NORMAL cu orice pret. Fiindca nu poti fi mai presus de ceilalti, atunci trebuie sa fii ca toti ceilalti, de frica sa nu ramai mai prejos. Si asta e cel mai bun mod de a ruina o dragoste adevarata." "Casatoria nu este doar un model impus de educatia burgheza", ea face totodata obiectul unei colosale spalari de creier publicitare, cinematografice, jurnalistice si chiar literare, o imensa intoxificare care le impinge, pana la urma, pe incantatoarele demoazele sa-si doreasca un inel pe deget si o rochie alba (...) Intr-o lume perfecta, fetele de douazeci de ani nu ar fi niciodata atrase de o inventie atat de artificiala. Ele ar visa sinceritate, pasiune, absolut, nu un tip in smoking inchiriat. L-ar astepta pe Barbatul care ar sti sa le uimeasca in fiecare zi lasata de Dumnezeu, nu pe Barbatul care le va oferi etajere Ikea. Ar lasa Natura- adicatalea dorinta- sa-si implineasca menirea." "Un tantar dureaza o zi, un trandafir 3 zile. O pisica dureaza 13 ani, dragostea trei. Uite-asa. La inceput este un an de pasiune, pe urma, un an de tandrete si, in cele din urma, un an de plictis. In primul an spui: "Daca ma parasesti, ma OMOR". In al doilea spui: "Daca ma parasesti, o sa sufar, dar o sa-mi treaca". In al treilea an spui: "Daca ma parasesti, desfac o sticla de sampanie"." "Orice barbat ramas încă în viata dupa 30 de ani este un bou"

Cum ar suna un mesaj electoral sincer...

Mi-a fost dat, în ultima vreme, să întâlnesc, să văd şi să ascult câţiva candidaţi la locale. La functia de primar,mai exact. Mi se pare fantastic cât de mult fabulează oamenii ăştia în legătură cu lucrurile pe care (spun ei!) le vor face, după ce vor fi aleşi. Sau dacă vor rămâne pe funcţii, în cazul ălora care sunt deja primari. Anyway, ascultându-i, m-am gandit aşa... Tare mi-aş dori să îl aud pe unul din ăştia spunând adevărul. Un mesaj electoral sincer (ceea ce nu cred că vom auzi ever) ar suna, în viziunea mea, cam aşa: Fraţilor... Eu vreau să fiu primar! M-am gândit eu, m-am sucit, când mi-a propus partidul şi am zis să fac treaba asta. Singur, nu pot. E clar că am nevoie de voturile astea. Aşa că... vă cer să mă votaţi. Eu, mari lucruri pentru voi, nu am să pot face. Nu că nu mi-ar păsa, ci pentru că, efectiv, nu am să pot. Voi ştiţi că eu am un partid în spate. Partidul ăsta îmi dă acum bani să îmi fac campanie. Vă daţi seama că, fără cotizaţii, eu nu aş avea bani de bannere, afişe, ulei şi găleţi! Şi banii ăia de îi veţi primi înainte de a intra în cabina de vot, ca să puneţi ştampila pe mine, tot de la partid vor fi, să ştiţi! Dau şi eu ceva din buzunar, dar grosul, recunosc, e de la partid! Îmi fac şi eu campanie cu banii de la oamenii ăştia de afaceri din partid. Dacă voi mă alegeţi şi eu voi fi primar, eu trebuie să îi mulţumesc pe oamenii ăştia. La aia de la partid mă refer. Voi o să veniţi să îmi cereţi locuri de muncă sau funcţii pe la diverse servicii. Păi, eu nu zic că voi nu sunteţi competenţi, dar eu trebuie să dau aceste locuri de muncă şi funcţii ălora de la partid. Mă înţelegeţi, nu? Apoi, voi o să veniţi să îmi cereţi locuinţe de serviciu sau locuri de casă. Păi voi credeţi că oamenii aia de la partid nu au şi ei rude îndepărtate care au nevoie de case!? Normal că o să trebuiască să le dau tot lor. Voi o să vreţi asfalt de calitate pe drumuri. Asfalt o să vă pun, dar de calitate nu va fi. Pentru că oamenii aia de la partid o să vină şi o să îmi ceară lucrările. Eu o să le dau, că şi ei mi-au dat bani de găleţi. Ei o să îşi cam bată joc de drumuri, dar eu o să semnez recepţiile, că nu o să am încotro. O să veniţi să îmi cereţi ajutoare. Eu nu o să am de unde să vă dau că banii aia de la ajutoare sau subvenţii o să îi dirijez către borduri sau ghivece cu flori, că sunt oameni în partid care au afaceri şi trebuie să trăiască şi ei. O să veniţi să îmi spuneţi că vreţi directori de şcoli competenţi. Eu nu o să am cum să pun în fruntea şcolilor din ăştia, indiferent cât or fi ei de competenţi. Oamenii de la partid, care m-au ajutat că fiu primar, au şi ei neveste. Nevestele sunt învăţătoare, profesoare. Ce să fac?! Trebuie să îi mulţumesc. Voi o să vreţi să aduc investitori în oraş. Investitori vor veni, normal. Dar o să şi plece, după ce eu o să le cer comisioane şi şpăgi , pentru că, deh, şi eu va trebui să contribui cu ceva la partidul ăsta de mă ajută acum.Acum, dacă e să fiu sincer până la capăt, o să încerc şi eu să am grijă de mine şi de familia mea, în ăştia patru ani. Cu voie de la partid, evident. Zic să îmi schimb şi maşina, să scap şi de creditul ala la bancă şi să pun şi eu un ban la ciorap. Mă gândesc şi la o casă de vacanţă. Una mică, cu ce-oi putea şi eu să strâng din comisioane, din şpăgi. Aşa că, fraţilor, eu vă spun aşa: nu vă puneţi mari speranţe în mine că eu, pentru voi, mare lucru nu o să pot să fac. Eu zic să mă votaţi, că măcar sunt sincer. Şi dacă îl votaţi pe X sau Y, să ştiţi că tot de nimic veţi avea parte. Deci...votaţi-mă! Zău că sunt sincer!

Gânduri blasfemice...

Paştele care tocmai a trecut mi-a adus o revelaţie:eu şi Dumnezeu mergem în direcţii opuse. Nu am ţinut post, nu m-am dus la biserică, nu am luat lumină, nu am înghiţit paşte sau cum s-or fi numind bucăţele alea de pâine înmuiate în vin. Practic, nu am făcut nimic din ce se face de Paşte, exceptând vopsitul ouălor şi gătitul în exces. Şi nu am vreo urmă de regret sau pustiu în suflet, exceptând mustrările de conştiinţă care mă apasă pentru că m-am îngrăşat un kilogram. De ce nu am fost şi eu în rândul lumii care s-a caţărat pe garduri pentru a lua lumină?! Ei bine, efortul mi s-a părut inutil. Dacă lucrurile stau exact cum scrie la carte, şi aici mă refer la Biblie, atunci e clar că aş fi putut să mă urc şi pe turla bisericii ca să iau lumină, relaţia mea cu divinitatea rămânea oricum stricată. Pentru că, efectiv, nu mă pot abţine să gândesc altceva. Nu ştiu dacă am crezut vreodată cu tărie în poveştile din biblie sau în povestea mântuitorului, dar cert e că, acum, îmi pun serioase semne de întrebare în legătură cu veridicitatea lor. Până la urmă, sunt nişte poveşti, transmise din generaţie, în generaţie, muuuuult distorsionate în timp, în aşa fel încât mi se pare destul de întemeiată întrebarea: cât e adevăr şi cât e legendă în ceea ce propovăduiesc popii? În capul meu, capătă din ce în ce mai mult teren ideea că toate aceste poveşti au fost create cu scopul de a manipula masele.Şi dacă într-adevăr ăsta a fost scopul, succesul mi se pare complet, pentru că nu am văzut până acum nimic altceva care să capaciteze într-o mai mare măsură masele, decât aceste poveşti. E clar că am mari semne de întrebare în legătură cu ce sărbătoresc, de fapt, creştinii de Paşte...Sau de Crăciun...Cu toate acestea, nu mă consider ateu. Ateu este cel care neagă existenţa unui D-zeu. Eu, sincer, mi-aş dori să ştiu că există. Până acum, nu mi-a dat vreun semn că ar fi acolo şi că şi-ar face meseria. Şi prin meserie înţeleg să vegheze, să facă ordine, dreptate, etc. Dacă într-adevăr există şi va veni un moment în care mă voi convinge de asta, probabil voi avea ceva explicaţii de dat vis a vis de gîndurile înclinate spre blasfemie pe care mi le exprim aici şi nu numai aici. Dar, ceva explicaţii i-aş cere şi eu. Pentru că nu mi se pare suficient să te mulţumeşti cu gândul că oamenii cred în tine şi să nu faci nimic ca să dovedeşti că exişti. Pentru că nu mi se pare minune să aprinzi o lumină o dată pe an, într-o grotă când în restul de 364 de zile din an, zeci de mii de copii nevinovaţi mor de foame sau de cancer. Pentru că nu mi se pare corect să induci oamenilor ideea că viaţa asta de pe pământ e doar o trecere către marea viaţă de apoi şi să-i faci să trăiască cu iluzia că după ce vor muri, le va fi mai bine. Pentru că nu mi se pare suficient să ne laşi cu liberul arbitru pe cap şi să te amuzi, probabil, că n-avem habar ce să facem cu el. Şi pentru muuulte, muuuulte altele.S-ar putea ca lista mea de reproşuri să fie mai lungă decât a lui....

Săptămâna de ipocrizie

Suntem o naţie cu o mare doză de ipocrizie în sânge. Dacă pe tot parcursul anului, reuşim să ne diluăm ipocrizia în celelalte (alte) câteva defecte care ne mai circulă prin fluidul vital, în preajma celor sfinte, artificiul nu ne mai iese. De Crăciun şi de Paşti suntem mai ipocriţi decât am fost în tot restul anului. Este aproape paradoxal cum tocmai cele mai sfinte sărbători pot scoate dintr-o naţie, una dintre cele mai urâte laturi. Am intrat în Săptămâna Patimilor şi, aliniaţi ca la o cursă de cross, ne facem deja avânt să rupem uşile bisericilor. Am înjurat, am urât, am minţit, ne-am prefăcut şi am invidiat tot anul, am încălcat zilnic cel puţin una dintre cele zece porunci şi avem impresia că o săptămână de falsă pioşenie, o noapte petrecută în biserică cu capul plecat şi două urări, ne vor spăla de păcate şi ne vor transforma în altceva decât ceea ce suntem. Am păcătuit în gând, în fapte, în simţiri şi în intenţii în fiecare zi şi avem impresia că ne vom spăla de cele necurate înghiţind bucăţele de pâine înmuiate în vin şi făcând, în mod repetat, semnul crucii. Nu am mai trecut pe la biserici de la slujba de Crăciun, dar ne bulucim să luăm lumină în noaptea de Înviere ca şi cum, dacă ne căţărăm pe gardurile lăcaşului sfânt şi ne înghesuim spre altar, păcălim divinitatea. Ne-am întunecat zilnic casele cu păcate numai de pereţi ştiute, şi acum avem impresia că le vom scoate la lumină dacă aprindem candela cu lumânarea adusă de la biserică. Ne-am bătut nevestele, ne-am înşelat bărbaţii, ne-am ignorat copii, dar săptămâna asta îi îmbrăcăm pe toţi frumos şi, cu mic, cu mare, trecem smeriţi pragul bisericii ca şi cum asta ne-ar purifica instant. Nu ne-am băgat părinţii în seamă tot anul şi acum ne aşezăm cu ei la masă, le pupăm mâna, ca şi cum un astfel de gest ne-ar transforma în buni creştini. Ne-am ignorat tot anul aproapele, mai puţin în momentele în care l-am bârfit şi, eventual, scuipat, şi acum ne iese bunătatea prin urechi. Împărţim ouă şi cozonaci prin vecini, ne scormonim în buzunare după mărunţiş, ne aplecăm în faţa cerşetorilor şi avem impresia că facem fapte bune. Ne îmbuibăm la masa de Paşti cu o frenezie bulimică, deşi nu am ţinut post de nicio natură, ca şi cum ouăle, cozonacii sau mielul, pasca sau drobul ar avea proprietăţi de purificare a sufletului nostru de păgâni. Ipocrizia la români atinge cote maxime în Săptămâna Patimilor în care suntem în stare să facem orice, pentru a ne induce nouă înşine ideea că suntem mai buni şi mai curaţi. Trec şi Deniile, trece şi Paştele şi ne revenim la ceea ce suntem de fapt. Ipocrizia se diluează la loc în invidie, răutate, minciună, falsitate şi parcă nu se mai vede aşa de rău. Asta doar până la Crăciun, când ne pregătim să rupem iar uşile bisericilor şi toate cele sfinte.

Bărbaţii sunt defecţi...

Exerciţiu de imaginaţie.... Într-o camera luxoasă de hotel, o doamnă şi un domn respectabil, soţ şi soţie, cu vreo 10 ani de căsnicie la activ, se pregătesc pentru un dineu. Domnul şi-a pus fracul, stă tolănit pe un fotoliu şi răfoieşte plictistit un ziar în aşteptarea soţiei. Doamna, o femeie frumoasă de vreo 30 şi ceva de ani, cu un corp de invidiat, se îmbracă în faţa oglinzii. Îşi pune încet desuurile negre... -Mă ajuţi, te rog, cu sutienul? îşi întreabă ea soţul, întorcând capul peste umărul gol. Vădit deranjat din lectură şi plictis, domnul se ridică cu un oftat şi îi încheie sutienul cu un gest mecanic. După care se aşează la loc în fotoliu şi mai scoate un oftat de plictiseală. Doamna defilează încet în desuuri şi pantofi cu toc până la garderobă de unde scoate o rochie roşie. O ia de pe umeraş, deschide fermoarul şi se strecoară în ea. -Mă ajuţi, te rog, cu fermoarul? spune ea, uitându-se cu un zâmbet insinuant către el. Domnul, de data asta şi mai deranjat, aruncă ziarul cu un gest nervos, se ridică şi, cu acelaşi gest mecanic, îi încheie dintr-o singură mişcare fermoarul de la rochie. Doamna se întoarce, tot zâmbind, să îi mulţumească. Cotul lui stâng atinge sânul ei drept şi doamna tresare. Domnul, în schimb, nu observă şi se aruncă din nou în fotoliu, apucând în grabă ziarul. Doamna oftează şi se îndreaptă către oglindă. -Mai ai mult, dragă?! întreabă domnul, iritat de-a dreptul. O să întârziem iar. -Doar un pic de ruj, parfum şi gata, promite doamna. Se aplecă spre oglindă ca să îşi vadă mai bine buzele şi rochia i se ridică până la coapse. Se simte incitantă şi trage cu ochiul spre domn. Acesta este afundat în pagina de sport şi face o grimasă în timp de bate nervos cu degetele în braţul fotoliului. -Sunt gata, spune doamna, resemnată. Fix în momentul în care domnul se pregătea să se ridice din fotoliu şi doamna pusese mâna pe poşetă, în cameră intră menajera. O femeie corpolentă şi aproape şleampătă, care trage după ea un aspirator. Doamna pune mâna pe poşetă, domnul îşi aranjează fracul. Menajera se apleacă să bage aspiratorul în priză şi uniforma i se ridică, lăsând descoperite pulpele grase. Şi privirea domnului se fixează pe pulpele grase ale menajerei. Instinctul de mascul se trezeşte. Ochii îi sticlesc, respiraţia se accelerează un pic, fruntea se descreţeşte. Plictisul dispare. Doamna, care nu surprinde scena, întreabă: -Mergem, dragă? -Ia-o tu înainte, cred că am să îmi schimb, totuşi, cămaşa. Parcă aia albastră se potriveşte mai bine, spune precipitat domnul. Scena de mai sus mi se pare mai mult decât relevantă pentru a descrie mecanismul de funcţionare a speciei masculine. Mecanism defect, din punctul meu de vedere. Mă aştept ca ,anumiţi masculi, din spirit de apărare a speciei, să reacţioneze şi să îmi spună : Aşa şi?! Parcă voi, femeile, nu vă uitaţi după bărbaţi! Ei bine, da, ne uităm! Dar n-o să vedeţi niciodată o femeie tresărind la vederea unui cur păros de grădinar care face curat în fundul curţii!

Muzicile din capul meu...

OBSESII PERMANENTE ROBBIE WILLIAMS-SUPREME ALICE COOPER-POISON DEF LEPPARD-LOVE BITES DARREN HAYES-INSATIABLE HIM-JOIN ME IN DEATH Obsesii temporare ADELE-SOMEONE LIKE YOU THE CALLING-WHEREVER YOU WILL GO DEEP BLUE SOMETHING-BREAKFAST AT TIFFANY S Obsesii de sezon DAVID GUETTA-TITANIUM MARLON ROUDETTE-NEW AGE HOLOGRAF-CAT DE DEPARTE... Obsesii tango... CARLOS GARDEL-POR UNA CABEZA JOHN POWELL-ASSASSIN S TANGO

Lumea din Rudărie...

Nu sunt nici ţigani, dar nici români, deşi singura limbă pe care au vorbit-o vreodată este limba româna. Au o istorie de sute de ani, pe care nu o cunosc prea bine. Unii spun că se trag din traci şi că ei ar fi, de fapt, urmaşii dacilor curaţi, care n-au vrut să aibă de-a face cu romanii. Alţii se consideră urmaşi ai sârbilor. Au trăit sute de ani dând formă lemnului şi au supravieţuit din produsul muncii lor. Multe dintre tradiţii le-au pierdut de-alungul anilor. Au trecut prin colhozul din Transnistria , au ieşit din păduri şi au fost aşezaţi la marginea societăţii, în bordeie. Chiar dacă locul bordeielor a fost luat de case care au electricitate, chiar dacă apa a ajuns şi în ghetoul lor, rudarii trăiesc, în continuare, la marginea societăţii, într-o lume în care foamea nu este o senzatie temporară, ci una permanentă. Istoria enigmatică a rudarilor din Zimnicea are un singur numitor comun: grija zilei de mâine. În ciuda faptului că Rudăria este polul extrem al sărăciei din Zimnicea, aici este şi natalitatea oraşului. Rudarii se înmulţesc sfidând parcă şi societatea care i-a marginalizat pe parcursul existenţei lor şi sfidându-şi parcă şi destinul blestemat... Va urma....

Hmm...

Dilemă existenţială: sa stai în mocirlă până la gât, pentru că e cald, sau să încerci să dai din mâini ca să ieşi, chiar dacă există riscul să te scufunzi de tot?! Hmm...

Pfuuu....words...

Mi-am amintit de melodia asta, astăzi, când, între un humex şi trei strănuturi, mi-a venit chef de scris pe blog. Chef, da, inspiraţie, ba. So...sometimes, words don't come easy...

Campanie electorală...Bleahhh...

Bate vânt de campanie electorală şi mie, personal, singura chestie pe care mi-o provoacă alegerile care se apropie este o infinită scârbă. Sunt un alegător cu ştate vechi, dacă pun la socoteală că nu am ratat nicio rundă de alegeri din 1996 şi până acum. După atâtea tururi de scrutin şi tot atâtea campanii, în care am văzut suficient cât să mi se strepezească dinţii pentru tot restul vieţii, am ajuns la o concluzie... Relaţia noastră, ca alegători, cu ei, candidaţii, indiferent la ce funcţie, este asemănătoare cu relaţia unei femei, oarecare, cu un mascul, înainte ca acesta să i-o tragă. Asupra concluziei, nu am reflectat din 96 şi până acum. Am tras-o săptămâna asta, pentru că mi-a fost dat să văd nişte candidaţi şi le-am simţit excitarea. Când un bărbat vrea să cucerească o femeie, evident, scopul final fiind exercitarea unicei lui funcţii pe care o are pe acest pământ, adică întinderea la orizontală, spune şi face aproape orice. Vine cu flori, vorbeşte din cărţi, promite marea cu sarea, în fine, face pe dracu-n patru ca respectiva să muşte şi să ajungă la concluzia "că ca" el nu mai găseşte... Respectiva muşcă, mai devreme sau mai târziu, faptul se produce şi masculul, odată ce trece de etapa cu orizontala, lasă dracu toate promisiunile, uită de flori şi vorbe dulci şi, fie rămâne în zonă pentru a mai repeta figura, fie se îndreaptă către alte orizonturi...E, şi acum, revenim la candidat. Excitat la maxim în campania electorală, cu gândul la ciolan (a se citi bani publici, contracte, putere, etc), nu la sex, şi ăsta spune şi face aproape orice. Nu vine cu flori, vine cu găleţi, pixuri, brichete sau ce îi mai dă partidul, drept arsenal. Nu vorbeşte din cărţi, spune scenarii SF, despre cum o să facă şi o să dreagă el, evident, amintind din când în când, cât au mai furat ăia dinainte şi cum el, Doamne fereşteeee, nicioooodatăăăă, nu va face aşa ceva. Electoratul, prost, ca şi muierea de mai înainte, muşcă şi votează. Candidatul pune mâna pe ciolan şi dă dracu toate promisiunile. Electoratul mai rămâne vreo patru ani în poziţia capră şi singurele lucururi cu care se alege, din toată treaba asta, sunt găleţile. Ce mi se pare mie paradoxal este faptul că, şi muierile,în mare parte, şi electoratul, în totalitate, insistă să o ia în mână la infinit...

Elisisme de dimineaţă...

Dacă un bărbat are atitudine şi ceva în cap este interesant. Dacă o femeie are atitudine şi dă semne că ar gândi înseamnă are nevoie de terapie. Dacă un bărbat calcă strâmb este potent. Dacă o femeie calcă strâmb este curvă. Dacă un bărbat stă la muncă mai mult de 10 ore pe zi înseamnă că face carieră. Dacă o femeie stă mai mult la muncă, decât acasă, este clar o mamă denaturată. Dacă un bărbat ascultă melodii de corazon înseamnă că e sensibil. Dacă o femeie ascultă melodii de corazon înseamnă că e o proastă îndrăgostită. Dacă un bărbat începe să fie preocupat de aspectul lui fizic este metrosexual. Dacă o femeie acordă mai multă atenţie aspectului ei fizic înseamnă că şi-a tras amant sau se pregăteşte să facă treaba asta. Dacă un bărbat glumeşte cu o femeie este spiritual. Dacă o femeie glumeşte cu un bărbat e acuzată de flirt. Dacă un bărbat găteşte, este admirat. Dacă o femeie găteşte înseamnă că îşi face datoria. Dacă un bărbat nu are chef de sex înseamnă că e obosit. Dacă o femeie spune nu înseamnă că şi-a găsit pe altcineva. Dacă un bărbat avansează la locul de muncă înseamnă că este capabil. Dacă o femeie avansează la locul de muncă înseamnă că şi-a tras-o cu şeful. Dacă un bărbat este nefericit în relaţie, de vină e femeia. Dacă o femeie este nefericită, înseamnă că nu îşi cunoaşte priorităţile. Dacă un bărbat îmbătrâneşte, devine înţelept. Dacă o femeie îmbătrâneşte, devine indezirabilă. Dacă un bărbat are fire albe de păr este grizonat. Dacă o femeie are fire albe de păr este neîngrijită. Cine morţii măsii a stabilit lucrurile astea?!

De vorba cu moromeţii de la Siliştea Gumesti....

La Siliştea Gumeşti, timpul s-a oprit în loc. Poate, pentru că, aşa cum spunea Marin Preda, aici timpul a avut cu oamenii "nesfârşită răbdare". Comuna moromeţilor îţi apare în cale când vii dinspre Balaci şi peisajul ce ţi se desfăşoară în faţa ochilor, o dată ce intri pe strada principală din sat, este aproape acelaşi ca în 1937. Case mici şi sărăcăcioase făcute după acelaşi tipar.Cel mult două camere şi neapărat un antreu.Uliţe de pe care asfaltul a dispărut şi a lăsat loc gropilor.Gârla cu miros de apă clocită şi multă linişte. Ceva mai multă linişte decât în romanul lui Preda. Nu pentru că moromeţii nu ar mai avea subiecte de politică de dezbătut la cârciuma care tronează acum în Poiana lui Iocan. Ci pentru că resemnarea a luat locul interesului pentru politică. La orele prânzului, în comuna moromeţilor, toate cârciumile sunt închise şi toate uliţele satului sunt pustii. Cu excepţia agentului de poliţie, împietrit parcă în principala intersecţie din sat, preţ de o jumătate de oră , nu am văzut picior de moromete pe nicio uliţă. Dezmorţiţi de ziua călduţă de primăvară, moromeţii încep să apară abia după prânz. Şi cum cârciuma e închisă, dar ceva chef de vorbă ar mai fi, locul de socializare rămâne băncuţa din faţa casei. Aici i-am găsit pe Niculae al lu Pătărău, Radu al lu Purcaru şi Iorga al lu Grigore.Trei moromeţi autentici. Ne arătăm interesaţi de Poiana lui Iocan şi limbile urmaşilor moromeţilor se dezleagă repede. “ Nu mai e poiana de mult. Acum e un magazin , al lui Boţoghină al lu’ Bucureşteanu. E închis acum, deschide după ora 4!” ne spune repede Niculae al lu’ Pătărăru şi, la fel de repede, ne lămureşte de ce magazinul, care ţine şi loc de cârciumă, e închis: “ Păi nu mai are lumea bani. Ce să facă? Dacă nu are vânzare, ţine închis. Înainte mai avea lumea cu ce să cumpere, cu ce să bea o bere. Acum, abia mai are după ce să bea apă”. Celor doi interlocutori , li se alătură, trecând agale şoseaua, încă un sătean, Iorga al lu’ Grigore. Şi cum cuvântul “bani” duce la marele of al urmaşilor moromeţilor, discuţia curge, fără să mai fie nevoie de nicio întrebare. “ De unde să mai aibă lumea bani!? Ne-au luat din pensii. Acu’ auzii că nu le mai dă nici ajutoare, dacă nu plătesc impozitul. Am 38 de ani de muncă în agricultură şi am o pensie de 760 de lei. Ce să fac mai întâi cu banii ăştia?” se plânge nea Iorga. Pentru localnicii din Siliştea Gumeşti, în proporţie de peste 60% pensionari agricultori, “bani” înseamnă pensie şi pământ. Ţăranii lui Preda nu pot vorbi de pensii, fără să îşi amintească de pământ. “ Plătim impozit pe pământ, dar îl munceşte altcineva, că e dat la asociaţie. Ei îşi iau subvenţie, îşi iau prime şi nouă ne dau ce vor ei. Eu zic că nu e corect. Să nu mai plătim domne’ noi impozit, să plătească ei!” decide tot Iorga al lu’ Grigore. Tineretul satului trăieşte din pensia moromeţilor “ Dar tineri mai sunt în sat?” îi întrebăm pe interlocutorii noştri şi, fără să ne dăm seama, atingem un alt subiect sensibil “ Mai sunt ….dar sunt vai de ei. Să vă spun.Am un nepot de 25 de ani, a lucrat la Bucureşti. Uite aşa se lucrează acolo: o lună stau la muncă, o lună îi dă acasă. Uite, acu’, de la Crăciun, i-a trimis acasă de tot, că nu au mai avut de muncă. Acu’ a venit la mine pe bătătură şi stă la pensia mea. Ce să facă aici?” ne lămureşte Iorga al lu’ Grigore cum e cu tinerii din sat. Nici tinerii, şi nici satul, aşa cum este el astăzi, nu mai reprezintă vreo mândrie pentru urmaşii lui Preda. Se plâng că pârâul Câinelui s-a umflat iar şi a ieşit din matca. A împărţit comuna în două, singura posibilitate de trecere dintr-o parte în alta, fiind un pod improvizat. Se plâng că localul Căminului Cultural a fost început de Ceauşescu şi aşa a rămas, că era cât pe aici să n-aibă sediu pentru “ Sfatul Popular”, dacă nu se îndura boieroaica Gumuleasa să le lase casa, că sănătatea lor a ajuns la mâna unui medic arab, pentru că niciun doctor roman nu a vrut să vină la Siliştea Gumeşti. “ Până şi farmacie tot medicul ăsta străin, ne-a făcut. E posibil, măi, nenică, în ţara ta să vină unu’ străin să îţi facă, pentru că ai tăi nu sunt în stare!”, spune repede Niculae al lu’ Pătărău. Politica? Aceeaşi mizerie! Nu ai cum să stai de vorbă cu urmaşii moromeţilor, fie ei supăraţi şi resemnaţi, fără să ajungi, din vorbă, în vorbă, la politică. Pe vremea lui Niculae Moromete, în Poiana lui Iocan, se citea “ Dimineaţa”, “ Mişcarea” sau “ Curentul”. Acum, când vor să se informeze, moromeţii de uită pe OTV.” Nu ne mai uităm la Antena 1 sau Realitatea că aia mint mult. Eu mă uit la Dan Diaconescu. Ăla îmi place, ăla ţine cu noi”, se bagă repede în vorbă când aude de politică, nevasta lui Radu al lu’ Purcaru. Şi imediat concluzionează, fără să mai fie nevoie de vreo întrebare: “ Eu cu ăsta votez. De ăialalţi nici să nu aud. USL, PD-L, aceeaşi mizerie!”. Sloganul preluat de nevasta lui Radu al lu Purcaru din Piaţa Universităţii, via OTV, le aminteşte moromeţilor repede de proteste şi de căderea lui Boc. “ Aici nu a fost nicio mişcare. Cine să protesteze? Nu zic că a fost rău. A fost bine că a picat Boc”, spune Niculae al lu’ Pătărău. Ceva mai informată, nevasta lui, îşi dă cu părerea despre noul premier. “ Ală tânăru’, Ungureanu . A schimbat Băsescu pe taso cu fiiso. Ce înseamnă asta? L-a luat pe ăsta din fruntea SIE şi l-a pus în fruntea ţării. Nu a mai făcut nimeni aşa ceva, nicio ţară. Pe Elena Udrea a mutat-o de pe un scaun, pe altul.” Şi cum e an electoral, politica duce repede la subiectul alegeri. Ca şi nevasta lui Radu al lu’ Purcaru, consoarta lui Niculae al lu’ Pătărău, care trecut strada în grabă, să vadă ce se discută, pledează pentru Dan Diaconescu: “ Şi eu tot pe asta îl votez! E de-al nostru! De ăilalţi m-am săturat!”. Ceva mai rezervaţi, decât nevestele lor, în a-şi prezenta opţiunea de vot în faţa unor străini, moromeţii nu vor să spună cu cine vor vota. Rămânem în acelaşi ton, adică tot la alegeri şi, cei trei moromeţi autentici, incep să se întrebe dacă mai are rost să meargă la vot. Iorga al lu’ Grigore spune răspicat că, de data asta, nu mai vrea să meargă la urne. Motivul? “ M-am săturat! De 22 de ani votez şi numai de minciuni avem parte. Nu mă mai duc!” Vehemenţa lui îl pune pe gânduri pe vecinul Niculae: “ Auzi mă, dar nici asta nu e o soluţie. Trebuie să te duci!”. Şi discuţia continuă, fiecare moromete venind cu argumentele lui. Aşa i-am lăsat pe interlocutorii noştri la poartă. Am luat drumul de întors către Alexandria, am lăsat în urmă satul la fel de încremenit în timp, cum l-am găsit, şi, în vreme ce ne îndepărtam, ne imaginam cum ar fi decurs discuţia mormeţilor rămaşi în poartă. Cu siguranţă, la un moment dat, în disputa legată de prezenţa la vot, unul dintre ei şi-ar fi dat căciula pe spate, şi-ar fi pus o mână în şold şi cu privirea încruntată, l-ar fi întrebat pe celălalt “ Păi, pe ce te bazezi!”.

David Guetta - Titanium ft. Sia

Şi eu când mai trăiesc?

Mi-a fost dat, la un moment dat, practicând meseria asta, să cunosc un om bolnav de schizofrenie. Să cunosc....e mult spus şi povestea este mai complicată de atât, dar nu vreau să intru în amănunte. Pentru că drumurile mi s-a intersectat cu persoana în cauză, în interes profesional, am făcut din el un subiect de presă. Bun, la vremea respectivă. Un caz evaluat, în mintea mea, în vizualizări pe internet şi laude de la şefi, pentru că aşa este meseria asta, uneori, ingrată. Campania de presă de la vremea respectivă (dacă se poate numi aşa...) s-a încheiat bine, mi-am zis eu. El a fost internat într-un spital, eu şi colegii care ne-am ocupat de "caz" am cules, vreme scurtă, laude pentru isprava făcută. Şi înjurături de la anumite persoane deranjate. A trecut cam un an de atunci. Nu obsesiv, dar, din când, în când, mi-am adus aminte de el. Şi m-am întrebat dacă ceea ce am făcut, a fost bine sau rău. Pentru el. Recunosc, nu o dată, ci de mai multe ori, m-a bătut gândul să îl caut.Şi, recunosc, m-am temut să aflu continuarea poveştii. Până ieri. Ieri mi-a fost dat să mă întâlnesc cu "cazul". Acolo, la spitalul de psihiatrie unde a a ajuns, după isprava noastră de presă. Şi, da, aşa cum mă aşteptam, întrebarea pe care mi-am pus-o, în mintea mea, atâta timp, s-a dovedit pertinentă. " Cazul" mi-a dat de înţeles că nu i-am făcut un bine.I-am luat libertatea. Ce e aia libertate? Ei bine, a trebuit să mi-o spună un bolnav de schizofrenie. " Libertatea înseamnă capacitatea omului de a-şi exercita cât mai multe funcţii, cât mai multe abilităţi". Simplu şi concis. Cuvinte incredibil de clare, spuse de o minte tulbure (aparent.....). Nu am ştiut ce să îi răspund când m-a întrebat ce făcea rău. " Avem un loc al meu unde stăteam şi mă rugam la Dumnezeu. E ceva rău să te rogi la Dumnezeu?". L-am minţit spunându-i că îşi va recăpăta libertatea. Dacă este cuminte, dacă stă în spital, dacă îşi ia tratamentul.....poate, peste o vreme....va fi liber, aşa cum vrea el. Şi atunci" cazul" mi-a dat o lecţie. M-a întrebat simplu : " Şi eu când mai trăiesc?". Şi, de ieri, îmi pun şi eu aceeaşi întrebare. Pentru că spitalul unde este închis el, acum, e comparabil cu viaţa în care suntem constrânşi şi noi să trăim. Între activităţi casnice, tentative de viaţa profesională, fărâme de viaţă socială, şi eu încep să îmi pun această întrebare. Am plecat de la " caz" cu aceeaşi dilemă cu care mă dusesem, plus alte o mie de gânduri. Un singur lucru îmi este clar. Am întâlnit oameni mai tulburaţi la cap, decât "cazul" care stă închis în spital. Am întâlnit oameni perfect normali, care nu se ridică nici la sfertul profunzimii unei minţi bolnave de schizofrenie. Şi da, poate nici eu nu sunt tocmai normală, dar aş alege oricând o discuţie cu " cazul", în locul unei socializări cu oameni perfect sănătoşi la cap care nu ar fi în stare să dea o definiţie a libertăţii.

Cine imi provoaca mie sindromul Tourette...

Cine ma cunoaste, stie ca injur. Nu stiu daca expresia consacrata " injura ca un birjar" mi se potriveste, pentru ca nu am cunoscut niciodata un birjar. Stiu sigur ca injur mai mult decat multi barbati din jurul meu. Da, asa este, nu e frumos pentru o lady sa isi bage sau sa isi scoata...chestii pe care nici macar nu le detine. Nu am insa pretentia ca as fi vreo lady. Efectiv, nu ma pot abtine. Ma tem ca daca mi-as impune restrictii verbale as reactiva un ulcer pe sistem nervos care m-a torturat, o vreme, in tinerete. Am mai multe categorii de persoane care imi provoaca sindromul Tourette. Iata o trecere in revista a persoanelor care m-au facut sa injur saptamana asta. Am injurat frustratii care si-au facut cont pe Facebook, nu pentru a socializa, ci pentru a sta cu ochii pe altii, a analiza si a avea a doua zi subiect de discutie, la munca. Fratilor, n-aveti si voi o viata?! Sau, ma rog, daca tot ati intrat in reteaua de socializare, spuneti si voi ceva, puneti o poza, o melodie, o ceva. Nu mai stati ca looserii ascunsi dupa monitor doar ca sa vedeti ca a mai facut X sau Y, iar a doua zi la munca sa va pierdeti jumatate din zi, barfind despre poza lui X sau a lui Y. So...fuck you! Am injurat si alta categorie de frustrati saptamana asta. Genul ala de persoane care au mari complexe dar, ca sa si le acopere, scuipa cu noroi in jur. Jeeeesus, veti ramane prosti, urati si complexati forever, chiar daca incercati sa scoateti in evidenta defectele altora, doar ca sa le acoperiti pe ale voastre. Sooo...fuck you! Am injurat cativa barbati prosti si penibili. Pe aia care sustin cu tarie cretinoida ca femeia trebuie sa mearga cu doi pasi in urma, pentru ca asa trebuie. Pe aia cu probleme de erectie care dau vina pe nevasta ca nu e in stare sa le ridice moralul, pentru ca se baga in pat in pijama si mai au si tupeul sa povesteasca chestia asta ca si subiect de discutie la cafea. Frateeee, pai daca tu ai nevoie de dans la bara la varsta asta, ca sa iti exerciti calitatea de mascul, e clar ca ai o problema. Soooo...fuck you! Am injurat genul ala de persoane care se uita stramb la tine pentru ca ti-ai luat mai mult de doua perechi de pantofi si presupun, automat, ca ai bani, pentru ca ti-ai gasit vreun sponsor! Asa si....care ar fi problema ta!? Am injurat cateva persoane false care mi-au facut complimente gretoase, desi in mintea lor era clar altceva. Am injurat o anumita categorie de masculi, aia libidinosi, care simt nevoia sa puna mana insinuant pe tine, in cadrul unei conversatii cat se poate de decente. Am injurat cateva curve care se ascund dupa statutul de gospodine si femei de casa si care, by the way, se oripileaza cand injur. Am injurat persoane publice. Genul ala de oficialitati care fac afaceri necurate si in somn, dar care ti-ar lua gatul dintr-o privire, daca incerci sa insinuezi ceva. Hmm...uitandu-ma la ce am scris aici, constat si eu ca injur cam mult.... P.S. Fratilor, aia care va regasiti in ceea ce am descris mai sus, n-aveti decat sa ma injurati si voi, daca nu va convine! Cateodata chiar ajuta...