sâmbătă, 22 septembrie 2012

Despre nunţi...

Pentru că un alai de nuntă, cu tobe şi chiuituri,mi-a invadat cartierul şi mi-a deranjat tentativa de lectură (prima din ultimele două luni...) din dupa-amiaza asta, am decis să îmi vărs un pic năduful pe tradiţia asta idioată. Înţeleg utilitatea căsătoriei, ca şi instituţie, din două puncte de vedere. 1. Copiii. 2. Averea. Mi se pare normal şi firesc ca ăia micii, rezultaţi în urma căsătoriei, să aibă acelaşi nume de familie, ca mama şi tata. În ceea ce priveşte averea dobândită "during", mi se pare şi mai normal, ca ea să se împartă în situaţia în care cei doi ajung la concluzia că au dat-o în bară şi vor să o ia pe drumuri separate, la un moment dat. Şi, în cazul ăsta, documentul se dovedeşte util. Dincolo de copii şi avere, actul în sine, bucăţia aia de hârtie, pe care o semnezi în faţa ofiţerului de stare civilă, nu are nicio utilitate. Nu are nimic de-a face cu iubirea, nu are nimic de-a face cu noţiunea de cuplu sau de relaţie şi, sub nicio formă, nu ţine împreună doi oameni care nu au nimic în comun (decât respectivul document).Cam asta ar fi părerea mea despre instituţia căsătoriei. Eeee, acum ajungem la circ. Partea aia în care ea se îmbracă în rochie albă, el, în costum, şi, cu părinţi, rude, rubedenii, amici, duşmani, cunoştinţe mai mult sau mai puţin apropiate, dar, de preferat, cu dare de mână, se adună şi " se petrec". În toată viaţa mea, am fost la două-trei nunţi, deci habar nu am care sunt obiceiurile, ce şi de ce se face, ce şi de ce nu se face. Ştiu că sunt nişte treburi legate de un brad, o găleată, mărunţiş aruncat aiurea pe stradă, o basma pe care fericita mireasă şi-o pune în cap mai spre dimineaţă....şi cam atât. Cum nu cunosc obiceiurile, nu mă bag să le judec. Judec în schimb falsitatea, ipocrizia, prostia şi inutilitatea, în esenţă, a acestei tradiţii. Care este, de fapt, o mică afacere. Înţeleg că toţi cei care dau pe la biserică să-şi jure credinţă, o fac după calcule îndelungi, în speranţa că, după petrecere, le rămâne ceva mărunţiş măcar de o maşină sau de un avans la un credit imobiliar. Şi când pleci la drum în afacere cu gândul ăsta, toată treaba e să ai cât mai mulţi nuntaşi. Nu contează că nu i-ai mai văzut de 20 de ani, nu contează că, în urmă cu cinci ani, eraţi la cuţite, nu contează nici dacă îi placi, nici dacă te plac, contează să dea bani "pe masă". Cam aşa văd eu nunţile. Nişte evenimente menite să aducă împreună o un număr cât mai mare de oameni, din interes financiar,fireşte, şi sub pretext că cei doi,fericiţii miri, şi-au unit destinele în faţa Domnului şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, bla, bla, bla. Cred că, la fiecare nuntă, cele mai nefericite personaje sunt, în mod paradoxal, cei doi miri (cel puţin până la momentul în care numără banii). Mi se pare un supliciu să stai o zi şi o noapte în picioare, să te pupi cu toţi necunoscuţi, să pozezi, să faci glume, să întreţii pe toată lumea, etc. Mă gândesc că "noaptea nunţii" e doar o noţiune abstractă, pentru că, ăia doi, mirii, care au alergat trei luni să-şi aranjeze nunta şi au stat în picioare 48 de ore, sunt atât de capii, după evenimentul ăsta, că nu le mai arde de sex. Asta în cazul în care el nu se îmbată ca zmeul, de fericire că s-a însurat, şi atunci, posibil să performeze ceva, ceva.. Oricând m-aş strădui, nu reuşesc să găsesc nimic frumos în chestiunea asta cu nunţile...Nu vad nicio urmă de romantism. Nici măcar în pozele alea de la nuntă, alea artistice, în care mirele şi mireasa sunt puşi să stea bot în bot. Tot miroase.... PS. În caz că are cineva această curiozitate. Nu,nu am participat în calitate de personaj în rochie albă la un astfel de bâlci. Am avut o părere la fel de proastă despre treaba asta şi înainte să mă mărit, aşa că, la momentul în care s-a pus problema, am zis pas. Şi n-am nicio urmă de regret, ba, din contră. Am semnat, în schimb ,documentul.

vineri, 31 august 2012

Despre jigodii

După 13 ani de activare în câmpul muncii am ajuns la două concluzii. Concluzia nr.1: nu o să am niciodată bani, atâta vreme cât muncesc pentru alţii. Concluzia nr.2: în fiecare instituţie/firmă/etc există cel puţin o jigodie. Concluzia nr.1 spune tot şi nu are nevoie de detaliere, aşa că am să mă concentrez pe concluzia nr.2. Adică pe jigodii. Ştiţi voi, indivizii aia care trăiesc la uşile şefilor şi dau impresia că se spetesc de muncă, dar, în esenţă, ei nu fac nimic?! Ăia de pica mereu în picioare, indiferent de situaţie, graţie talentului înnăscut de a pupa în cur fix pe cine trebuie, cum trebuie şi când trebuie?! Ei bine, la aia mă refer. Cred că nu există specie de om mai perversă , mai periculoasă şi mai mârşavă, decât cea pe care încerc să o descriu aici.Nu ştiu cum se face dar, astfel de indivizi se poziţionează întotdeauna, aplecaţi de spate, în preajma şefilor şi trăiesc bine. Nu au coloana vertebrală, nu sunt buni profesionişti, nu muncesc. În general nu au un loc bine stabilit în firmă/instituţie/etc, nu au o fişă a postului, nu au responsabilităţi şi nici sarcini. Ca să nu mai vorbesc de pregătire. Au doar o limbă anume făcută pentru lins posteriorul potrivit. Jigodiile sunt aia care deşi nu fac nimic, au un talent aparte de a convinge superiorii că fără ei, şandramaua (instituţie/firmă/etc) s-ar dărâma, că ei sunt indispensabili, că ei fac de toate, că ei sunt cei mai buni. Ăştia stăpânesc minciuna, intriga şi linguşeala la perfecţie.Au un anume dar înăscut de a da o limbă la momentul potrivit şi de a scuipa la momentul potrivit. De a gâdila orgoliul stăpânului aflat de partea cealaltă a biroului în care intră întotdeauna în poziţia capră. După atâţia ani de analiză a jigodiilor am înţeles care sunt metodele prin care un astfel de specimen ajunge să pară indispensabil într-un anume loc de muncă (deşi EL nu face NIMIC!!!!). Şi am detectat trei "metode". Este vorba despre o anume poziţie (cocoşată), despre câteva cuvinte magice ( Da, şefu! Să trăţi, şefu! Eşti minunat, şefu! Tu nu greşeşti niciodată, şefu!) şi despre lansarea de intrigi, zvonuri, bârfe, minciuni care să declanşeze în creierul superiorului fix reacţia anticipată. Existenţa jigodiilor în instituţii /firme/etc nu ar fi posibilă fără existenţa acestei nevoi acute a şefilor de a fi pupaţi în cur. Nevoie care, cred eu, vine o dată cu urcarea pe scaunul de şef. Nu prea pricep de ce, o fi aerul mai rarefiat în anumite poziţii superioare, îi mănâncă, îi gâdilă, whatever. Nu cred că o să am vreodată şansa de a mă afla într-o astfel de poziţie, de şef zic, ca să văd dacă m-ar mânca şi pe mine şi aş simţi nevoia unor limbi de jigodii. Cel mai probabil, nici şef nu voi fi vreodată şi nici jigodie nu am şanse să mă fac. Poziţia aia, cocoşată, nu mă prinde , iar mie, cuvinte dulci îmi ies greu pe gură,pentru că, în general, spun ce gândesc (cred că de aia nu m-a iubit niciun şef..hmm...). Cât priveşte ţeserea de intrigi, lansarea de bîrfe, transmiterea de zvonuri, sunt complet lipsită de calităţi. Probabil pentru că mă preocupă prea mult persoana mea, ca să îmi mai pese şi de existenţa altora...

duminică, 19 august 2012

Confesiunea unei persoane obsedate de slăbit sau cum vindecă shoppingul anorexia.

Cei care mă cunosc ştiu că am probleme cu greutatea. Mai exact cu grăsimea. Şi mai exact: cu grăsimea de pe creierul meu.Acum. Timp de 10 ani de zile, am fost o persoană supraponderală şi numai cine nu a fost niciodată gras, nu ştie ce înseamnă să suferi în faţa cântarului, în faţa oglinzii şi mai ales, mai ales în faţa standurilor cu haine. Nu ştiu alţi graşi cum sunt, dar eu, grasă fiind, sufeream cel mai mult în magazine. Când căutam haine L şi vânzătoarea îmi recomanda XL sau XXL. Numai cine nu a fost gras nu ştie ce efect nasol are, asupra ta, replica: " Doamnă, nu cred că vă vine XL. Încercaţi XXL!". Dar cam atât cu vremurile de tristă amintire când cântăream cât cei doi membrii ai familiei mele la un loc. În urmă cu vreo opt luni, după un astfel de episod petrecut într-un magazin, mi-am zis că ar cam fi cazul să fac ceva. Cum cure de slăbire, ceaiuri de slăbit sau alte produse,încercasem, ca orice gras, de nenumărate ori de-alungul timpului (vreo 10 ani...), mi-am dat seama că aşa ceva nu ţine. Şi atunci, fără nicio reţetă şi fără niciun produs minune, doar cu un singură chestiune numită voinţă, am eliminat cam tot ce înseamnă mâncare "periculoasă" (adică aia care îngraşă). N-am mai pus gura pe pâine, dulciuri, sucuri, grăsimi, etc, în tot acest timp. Nu a fost o cură de slăbire, a fost o schimbare totală şi radicală a stilului de viaţă. Şi am învăţat că atunci când frigiderul îţi este duşman, cântarul îţi devine bun prieten. Şi uita aşa am plecat eu, în ianuarie 2012 de la vreo 66-67 de kilograme şi am ajuns în august 2012 la 52 (spre 51 chiar).N-aş putea spune că a fost floare la ureche şi nici că treaba asta cu slăbitul e o chestiune pe care o poţi controla. Lucrurile pot scăpa foarte uşor de sub control. Îţi doreşti să vezi cum cântarul îţi arată 60. Pe urmă vrei să vezi 59. După care îţi doreşti 55. Apoi vrei 50. Şi evident, ar fi o provocare 49. Eu, cred că am pierdut un pic controlul de pe la 55. Când toată lumea vedea, evident, schimbarea, numai mie oglinda îmi arată cu totul şi cu totul altceva. Nemâncarea, căci asta a fost reţeta mea de slăbit, până la urmă, m-a pricopsit cu un ulcer. La vremea respectivă, concentrată pe cântarul meu şi cele două cifre, din toată treaba asta cu ulcerul singura chestiune care m-a interesat a fost dacă regimul alimentar pentru o astfel de boală îngraşă. Când doctorul îţi spune să nu mai fumezi, pentru că există riscul să fii tăiat ca porcul pe burtă, iar tu te gândeşti că dacă te laşi de fumat, te îngraşi, e clar că ai o problemă. În fine, cred că mai degrabă cu noroc, decât cu regim, am reuşit să vindec nişa, cam într-o lună. Pata pe creier cu slăbitul a rămas. Şi am rămas setată pe cele două cifre de la cântar. N-aş vrea să detaliez prea mult nebuniile pe care poate să le facă un om obsedat de slăbit şi în prag de anorexie, dar pot să spun atât: mi s-a întâmplat să mă culc de muuuuuuulte ori seara, mai devreme, de foame, ca să treacă noaptea mai repede şi să pot mânca dimineaţa (în condiţiile în care mâncam ultima masă la ora 14.00). În fine...Când familia, prietenii, cunoscuţii te văd aşa, încearcă să îţi explice că ai o problemă. La cap. Şi că e cazul să te opreşti. Dar părerea lor nu contează pentru că tu, când te uiţi în oglindă, vezi altceva. Şi nu contează nici când lumea nu te recunoaşte pe stradă. Aaaa, nu contează nici faptul că TU nu te mai recunoşti în fotografiile de pe vremea când erai cât malul. În mod paradoxal sau ironic, mie, revelaţia sau semnalul de alarmă mi-a venit tot de la standul cu haine. Degeaba au spus-o prietenii,degeaba mi-a spus-o familia. A trebuit să mă duc la mall şi să văd cea mai frumoasă şi mai simplă rochie neagră din tot complexul ala. A trebuit să iau cea mai mică mărime, să o probez şi să constat că îmi este mare. Şi a trebuit să îmi spună vânzătoarea aşa :" Domnişoară, nu există mărime mai mică!". Momentul ăla, în care m-am analizat în cabina de probă şi mi-am dat seama că rochia aia, cea mai mică mărime posibilă, stătea pe mine ca pe gard, a fost momentul( fericit, cred) în care am avut revelaţia. Aaaaa, şi cred că a contat şi faptul că pantalonii sport de care aveam eu nevoie, i-am găsit la un magazin de copii şi, culmea, mi-au venit. Concluzia după revelaţie este următoarea: Măi, fraţilor, voi aveţi dreptate. Eu chiar sunt slabă. Aşadar, dragi prieteni,şi mă refer aici la cei care mi-aţi spus de-alungul ultimelor luni că sunt o persoană slabă şi nebună, în timp ce eu mă văitam că am posteriorul cam mare şi că sunt grasană, staţi liniştiţi. Cred că încep să îmi revin. P.S. Rochia aia, neagră, care îmi vine cam largă, am luat-o, totuşi. M-am gandit eu...că dacă o tai aşa...cam până la fund..nu o să se mai vadă că e aşa largă.

vineri, 17 august 2012

Despre Neanderthalienii de azi

Cred ca nu e nicio diferenţă între bărbaţii din epoca primitivă şi bărbaţii din epoca de astăzi, atunci când vine vorba de femei. Ok, ei, între timp, au descoperit fotbalul şi aparatul de ras, dar astea nu i-au ajutat cu nimic să evolueze.Îmi imaginez că un bărbat din epoca primitivă n-avea altă tactică pentru atragerea atenţiei unei femei care trecea prin faţa peşterii lui, decât o eventuală ţopăială în draci însoţită de o serie de onomatopee.Toată acţiunea fiind pornită, evident, de la dorinţa de împerechere, primordială în conştiinţa masculină şi la vremea respectivă. Îl vizualizez cu uşurinţă pe Neanderthal, plin de testosteron, cum imită maimuţa în încercarea de a atrage atenţia femelei din zonă, deorece, recent, mi-a fost dat să văd specimene din epoca primitivă, manifestându-se în plină stradă. " Victima" care a căzut pradă manifestărilor primitive a avut totala neinsipiraţie să se ducă, cu copilul de mână, la un magazinaş în faţa căruia făceau umbră pământului degeaba câţiva neanderthalieni. Pentru masculii cu porniri de maimuţe neevoluate nu au contat nici copilul, nici vârsta doamnei. Au fost suficiente fusta scurta şi, cred eu, culoarea părului. Nu ştiu dacă testosteronul primitivilor de acum câteva mii de ani se înflăcăra la blonde, mai mult decât la brunete, nici nu ştiu dacă erau blonde în epoca de piatră, whatever, dar ăştia din ziua de azi au o " sensibilitate" la părul blond. În fine, grupul mic de humanoizi primitivi a recţionat astfel la vederea doamnei: Ha, hu,hi,ho,ha, mmm, wow, baaa, etc. Nimic articulat. Ţopăiala practicată de înaintaşii lor din reala epocă primitivă a fost înlocuită de data asta cu semne obscene. În fine, doamna şi-a văzut de drum pe fundalul sonor al grupării de neanderthalieni şi a trecut, cu bine, pericolul. Rămaşi în urmă, primitivii şi-au încheiat ritualul cu un atâââât de clasic scărpinat în zona şliţului, zonă în care îşi poartă, de mii de ani, creierul. Eu, să fi fost în locul doamnei cu pricina, le-aş fi zis câteva primitivilor, deşi efortul ar fi fost, cred, inutil, dat fiind gradul lor de inteligenţă echivalent cu cel al unui urangutan. Le-aş fi zis cam aşa: " F....-vă în g....de oligofreni! Dacă port o fustă mai scurtă, asta nu înseamnă că o port pentru a vă încinge vouă testosteronul de animale nef....Nu! O port pentru că îmi permit să o port, pentru că îmi stă bine în ea şi pentru că mă simt bine aşa. Fir-aţi ai dracu de obsedaţi! B....-aş p....în gâtul vostru de onanişti, atâta vreme cât fac foamea de luni de zile să încap în fusta asta şi muncesc la sala până îmi intră transpiraţia în ochi şi mă ia leşinul, port cât vrea muşchiul meu de scurt, strâmt sau indecent. Pentru că aşa vreau eu! Dar asta nu vă dă vouă dreptul, nefu....dracului să imitaţi maimuţele cu ochii la fundul meu. Go fuck yourself, laba....ii dracului! Jur că data viitoare nu mă mai abţin!

duminică, 22 iulie 2012

Constatări la kangoo-jumps

Vine o vârstă în viaţa fiecărei femei la care realizează că forţa gravitaţională este o chestie perfidă şi enervantă. Şi că anumite chestii, menite de la natură să fie ferme şi drepte, o iau, ostentativ, în jos. Şi odată făcută constatarea amară, până şi cea mai sedentară femeie din lume trage concluzia că ar trebui să se apuce de ceva sport. Şi uite aşa am descoperit eu kangoo-jumps. Recunosc, m-am dus mânată de gânduri mari: să dau jos kile şi să ridic în sus tot ce rămâne după ce dispare surplusul de kilograme. Şi pentru că n-am făcut în viaţa mea nici aerobic, nici jogging şi nicio altă formă de sport, m-am dus cu temerea că odată urcată pe ghetele alea simpatice, am toate şansele să cad în cap sau să leşin, după primele zece minute. N-am căzut în cap, e adevărat, n-am leşinat, dar nici foarte bine nu mi-a fostla prima şedinţă. Primele 10 minute au fost ok. Muzică , antren, distracţie, ce să zic, fun în toată regula. Eeee, după 10 minute, aproape că nu mai auzeam muzica din cauza gâfâielilor mele de om leşinat. Şi, evident, m-am oprit ca să pot scoate limba de un cot. Cum restul doamnelor şi domnişoarelor din sală, venite probabil din aceleaşi raţiuni ca şi mine, nu dădeau niciun semn de oboseala, m-am ridicat şi am continuat. Că doar nu era să mă fac de râs din prima, nu?! Şi cam aşa s-a desfăşurat prima şedinţă:10 minute în picioare, 5 minute jos. Starea pe care am avut-o la finalul orei de ţopăială întreruptă a fost însă atât de tareeee, încât m-am întors şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra. În fine, am insistat seară de seară, toată săptămâna, mânată de data asta de alte gânduri: Frate, cum dracu pot ţopăi unele doamne (mai în vârstă ca mineeeeee!!!!!!)o oră, fără întrerupere, şi eu trebuie să îmi dau duhul la fiecare 15 minute. Aşa că, dincolo de treaba cu forţa gravitaţională şi cu kilogramele, am decis să continui, în fiecare seară, până când o să îmi iasă şi mie o oră de ţopăială, fără întrerupere. Şi motivaţia asta din urmă, zău că le bate pe primele două. Şi totuşi, la kangoo, se întâmplă şi lucruri care fac bine la psihic. Socializezi. Şi uite cum am socializat eu, într-o seară, cu nişte fetiţe de 12 ani, venite acolo, cu siguranţă, din cu totul alte raţiuni, dat fiind că nu aveau probleme cu forţa gravitaţională şi erau subţiri ca un fir de aţă. Mama din mine nu s-a putut abţine să nu se gândească: " Jesssus, fetele astea au 12 ani. Şi poartă sutien. Şi sunt tareeee dotate. Sunt doar cu doi ani mai mari decât fiimea. Asta înseamnă că peste doi ani...Mamaaaaaaa, ce copil mare am şi ce bătrână sunt!" Şi la finalul şedinţei, aceleaşi fetiţe care îmi inspiraseră constatarea de mai sus, mi-au făcut o bucurie. " Mai veniţi şi luni? De ce veniţi? Sunteţi slabă şi nu aveţi burtă. Am văzut eu că nu aveţi burtă. Câţi ani aveţi?" Şi ăsta a fost momentul în care am declarat, cu mareeeee mareeeeeee mareeeeee mândrie : " Am 36 de ani şi un copil aproape la fel de mare ca voi". Si, cumva, cumva, tot o să reuşesc eu să ţopăi o oră, fără să mă opresc!

miercuri, 18 iulie 2012

Maladia F 63.9

-Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9!Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura doctorului, în timp ce am simţit cum podeaua îmi trage în jos, ca un magnet puternic, corpul devenit, subit, moale ca o cârpă. Stătusem două ore în sala de aşteptare, afundată în gânduri sumbre. Vociferările vecinilor din dreapta şi din stânga scaunului în care îmi ţintuisem lipsa de vlagă îmi atrageau atenţia preţ de câteva minute, pentru ca apoi să mă afund şi mai rău în cele mai sumbre scenarii. Dacă e grav? Dacă o să mor?! Dumnezeule nu am cum să mor, am doar 25 de ani! -Am făcut ciroză la 30 de ani, de la o hepatită netratată la timp, şi-a început confesiunea bărbatul din stânga mea. Preţ de un minut , mărturisirea lui m-a scos din apocalipsa în care mă afundam. Văzând să suferinţa ne-a stânit interesul, mie şi vecinei din dreapta mea, a continuat : - De atunci stau numai prin spitale...Am cunoscut atâta lume bolnavă Şi tineri...foarte mulţi tineri. Astă iarnă, când am fost internat la Fundeni, a murit un tânăr de 25 de ani chiar la mine în salon. Tot ciroză...săracul... Confesiunea bolnavului de ciroză m-a aruncat şi mai rău în abisul gândurilor negre. 25 de ani ? A murit ? Dumnezeule, de-o vârstă cu mine. Dacă am ceva grav, dacă aflu că mai am un an de trăit ? Sau o lună ? -Am cancer ! spuse femeia din dreapta mea şi cuvintele ei m-au izbit ca ciocan în moalele capului. La sân, continuă ea. Am făcut citostatice două luni. Niciun rezultat. Se extinde. Am venit să mă programez pentru operaţie. Extirpare, îmi spuse şoptit ca şi cum vecinul din stânga, bolnavul de ciroză, nu trebuia să audă. N-am îndrăznit să o privesc. Am încercat să îi intuiesc vârsta după voce. Să aibă vreo 40 de ani…Cancer! 40 de ani! Extirpare! Oare…să fie posibil….cancer? Asta e incurabil..Nu scap....Dacă nu scap ? Dacă mor ? Şi mărturisirea femeii din dreapta mea dădu frâu liber celor mai morbide gânduri. O să mor înainte de a împlini 30 de ani. Da, da, sigur o să mor...Dacă am cancer, o să mor. Şi dacă am altceva şi e grav, tot o să mor. Şi gândurile negre se suprapuneau cu repeziciune. Singurul moment de luciditate pe care l-am avut în sala de aşteptare i s-a datorat vecinului din dreapta care s-a simţit dator să întrebe : -Dumneavoastră? Cu ce probleme? -Eu...mă simt rău, am răspuns, ca şi cum am fost pusă la zid. Nu ştiu de ce, am continuat fără să ridic privirea. -Cum rău ? Ce te doare ? a intervenit şi femeia cu cancer din dreapta. -Mă doare....tot, am răspuns în timp ce îmi îndesam bărbia în piept, evitându-le privirile vecinilor de suferinţă. Şi întrebările lor au făcut o potecă printre gândurile sumbre pe care au pornit în avalanşă întrebările mele. Dar chiar aşa ? Ce mă doare ? Eu am fost sănătoasă de când mă ştiu, nu am avut probleme ? Când am început eu să.... ? Da, da...Acum un an...După ce m-am despărţit de Radu. Da, după ce a plecat el şi eu am rămas singură. Cam la o lună după...Am început să am insomnii. Ba nu ! Am început să mă trezesc brusc, noaptea , la ora 4. Aşa a început totul...Mă trezeam la 4 dimineaţa. În fiecare noapte, la ora 4, mă trezeam pe marginea patului, aşteptând ceva, cu inima în gât. După câteva săptămâni, în care somnul meu se întrerupea brusc la ora 4, odihna a dispărut de tot. Îmi pierdusem somnul...Nu dormeam nopţi în şir. Apoi au apărut durerile de cap. Apoi palpitaţiile la inimă. Apoi nodul în gât....De câteva săptămâni am un nod în gât. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar ştiu că apariţia lui a declanşat plânsul din senin. Noaptea nu dormeam, dimineaţa venea cu dureri de cap, la prânz apăreau palpitaţiile la inimă, seara nodul din gât îmi provoca plânsul. Trăiam un coşmar. După tot atâtea luni în care insomniile, durerile de cap, palpitaţiile la inimă, nodul în gât şi plânsul deveniseră rutina mea cotidiană, mi-am dat seama că sunt bolnavă. Şi aşa m-am hotărât să merg la doctor. Şi aşa am ajuns aici. Între bolnava de cancer şi bolnavul de ciroză, aşteptând un verdict. Când asistenta mi-a strigat numele, terminasem de rememorat filmul evenimentelor care mă aduseseră în sala de aşteptare. -Rădulescu ! Intraţi ! M-am ridicat de pe scaun la fel de încet ca un condamnat la moarte care e chemat la execuţie. Când am intrat medicul nu şi-a ridicat capul din hârtii, iar eu am înţepenit în mijlocul cabinetului, între biroului lui şi patul pentru consulaţii. Am stat aşa preţ de câteva minute, încremenită până şi în gânduri. Şi aşa aş fi rămas probabil dacă medicul nu îşi ridica capul din hărtii. -Da ? Rădulescu Lavinia ...Vârsta ? -25, am spus cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o. -Ce problemă aveţi? -Eu…mă simt rău, am şoptit. Foarte rău..., am spus cu ultimele puteri şi sfârşeala mea l-a făcut pe medic să mă invite să stau jos. -Luaţi loc. Povestiţi-mi.. ce vă doare ? Privirea sinceră a medicului mi-a dat curaj şi am prins glas. Am spus totul dintr-o suflare ca şi cum confesiunea avea să mă scape de suferinţă. -Mă doare tot. Eu nu dorm, nu mănânc...am început să îmi spun oful. Ştiţi, sunt câteva luni de când mă simt rău. Întâi au apărut insomniile. În fiecare noapte mă trezeam la 4.00. Aşa, din senin. Mă ridicam pe marginea patului şi stăteam acolo. Nu ştiu de ce. Apoi mi-am pierdut somnul de tot. Nopţi în şir nu am închis un ochi. Pe urmă au început durerile de cap dimineaţa. M-am gândit că e normal, dacă nu dorm noaptea, să mă doară capul dimineaţa. După dureri, au venit palpitaţiile. Inima mea o ia la trap, din senin. Mă trezesc că se zbate în mine şi nu ştiu ce să fac. Şi apoi au venit serile cu nodul în gât. Şi plânsul. Mi-a apărut un nod în gât. Nu dispare de acolo toată ziua. Dar seara urcă din ce în ce mai rău, până îmi dau lacrimile. Şi încep să plâng. Nu pot să dorm . O iau de la capăt în fiecare noapte. În fiecare dimineaţă Mă doare tot, aşa cum v-am spus. Nu ştiu ce exact ce, dar ...tot. -Mda, spuse doctorul în timp ce îşi dădu ochelarii jos pentru a mă privi parcă mai cu atenţie. E clar.Doamnă ? Sau domnişoară ? -Domnişoară, am spus eu aşteptând cu inima cât un purice verdictul. -Nu sunteţi căsătorită ? întrebă doctorul şi mie interesul lui pentru starea mea civilă îmi stârni din nou scenarii sumbre. Vrea să îmi spună că o să mor şi se întreabă dacă am un soţ care să mă susţină... -Nu sunt căsătorită, i-am răspuns după o pauză. -Iubit ? insistă el, spre disperarea mea -Nu am iubit. Am avut , ne-am despărţit. De atunci au început stările, i-am mărturisit într-un puseu de sinceritate izbucnit din gândurile sinistre care îmi acaparaseră orice fărâmă de speranţă. Oare, ce mi-o fi venit să îi spun?! Mai are asta vreo importanţă ? Dacă mor... -Domnişoară, spuse medicul, dregându-şi vocea într-un ton mai serios. Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9! ________________________________________________ M-am trezit întinsă pe patul din cabinet, cu asistenta şi medicul deasupra mea. Am înţeles din discuţiile lor să leşinasem. Brusc, mi-am amintit şi de ce leşinasem. Mi-a spus că e grav. A zis că sunt bolnavă! -Şi-a revenit, a concluzionat asistenta către medic. Şi apoi, zâmbindu-mi ca unui muribund m-a întrebat: -Vă simţiţi mai bine ? -Da, am articulat , întorcându-mi privirea întrebătoare către medic. M-am ridicat uşor pe marginea patului şi fără să îl scap pe doctor din priviri, l-am întrebat -Ce am ? Ce e sindromul ala ? O să mor ? spuneţi-mi. Vă rog! Am privit buimaca faţa medicului şi am încremenit văzând un zâmbet în colţul gurii. -Sindromul F 63.9 e grav, dar nu incurabil , domnişoara. În registrul maladiilor, întocmit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sindromul F 63,9 e dragostea, domnişoară. Asta aveţi. Mai exact sindromul inimii frânte care este o extensie a maladiei F 63,9. Nu veţi muri, spuse medicul râzând. Iar inima frântă se va face bine. Singurul medicament pe care vi l pot prescrie e mai degrabă un îndemn. Îndrăgostiţi-vă ! -Să mă îndrăgostesc ?! am întrebat mirată. Şi am repetat aceleaşi cuvinte sub formă de afirmaţie...Să mă îndrăgostesc... -Da ! Să vă îndrăgostiţi, repetă doctorul fixându-mă cu ochii lui albaştri. Ce ochi frumoşi, m-am trezit spunând în gând. Sunt albaştri şi adânci ca marea...Şi ce privire luminoasă. Şi ce zâmbet cald...Şi în timp ce priveam faţa doctorului cu ochi albaştri am simţit cum nodul din gât coboară în stomac. Şi am simţit cum se tranformă în ceva care fâlfâie. Ca nişte aripi...