Despre jigodii

După 13 ani de activare în câmpul muncii am ajuns la două concluzii. Concluzia nr.1: nu o să am niciodată bani, atâta vreme cât muncesc pentru alţii. Concluzia nr.2: în fiecare instituţie/firmă/etc există cel puţin o jigodie. Concluzia nr.1 spune tot şi nu are nevoie de detaliere, aşa că am să mă concentrez pe concluzia nr.2. Adică pe jigodii. Ştiţi voi, indivizii aia care trăiesc la uşile şefilor şi dau impresia că se spetesc de muncă, dar, în esenţă, ei nu fac nimic?! Ăia de pica mereu în picioare, indiferent de situaţie, graţie talentului înnăscut de a pupa în cur fix pe cine trebuie, cum trebuie şi când trebuie?! Ei bine, la aia mă refer. Cred că nu există specie de om mai perversă , mai periculoasă şi mai mârşavă, decât cea pe care încerc să o descriu aici.Nu ştiu cum se face dar, astfel de indivizi se poziţionează întotdeauna, aplecaţi de spate, în preajma şefilor şi trăiesc bine. Nu au coloana vertebrală, nu sunt buni profesionişti, nu muncesc. În general nu au un loc bine stabilit în firmă/instituţie/etc, nu au o fişă a postului, nu au responsabilităţi şi nici sarcini. Ca să nu mai vorbesc de pregătire. Au doar o limbă anume făcută pentru lins posteriorul potrivit. Jigodiile sunt aia care deşi nu fac nimic, au un talent aparte de a convinge superiorii că fără ei, şandramaua (instituţie/firmă/etc) s-ar dărâma, că ei sunt indispensabili, că ei fac de toate, că ei sunt cei mai buni. Ăştia stăpânesc minciuna, intriga şi linguşeala la perfecţie.Au un anume dar înăscut de a da o limbă la momentul potrivit şi de a scuipa la momentul potrivit. De a gâdila orgoliul stăpânului aflat de partea cealaltă a biroului în care intră întotdeauna în poziţia capră. După atâţia ani de analiză a jigodiilor am înţeles care sunt metodele prin care un astfel de specimen ajunge să pară indispensabil într-un anume loc de muncă (deşi EL nu face NIMIC!!!!). Şi am detectat trei "metode". Este vorba despre o anume poziţie (cocoşată), despre câteva cuvinte magice ( Da, şefu! Să trăţi, şefu! Eşti minunat, şefu! Tu nu greşeşti niciodată, şefu!) şi despre lansarea de intrigi, zvonuri, bârfe, minciuni care să declanşeze în creierul superiorului fix reacţia anticipată. Existenţa jigodiilor în instituţii /firme/etc nu ar fi posibilă fără existenţa acestei nevoi acute a şefilor de a fi pupaţi în cur. Nevoie care, cred eu, vine o dată cu urcarea pe scaunul de şef. Nu prea pricep de ce, o fi aerul mai rarefiat în anumite poziţii superioare, îi mănâncă, îi gâdilă, whatever. Nu cred că o să am vreodată şansa de a mă afla într-o astfel de poziţie, de şef zic, ca să văd dacă m-ar mânca şi pe mine şi aş simţi nevoia unor limbi de jigodii. Cel mai probabil, nici şef nu voi fi vreodată şi nici jigodie nu am şanse să mă fac. Poziţia aia, cocoşată, nu mă prinde , iar mie, cuvinte dulci îmi ies greu pe gură,pentru că, în general, spun ce gândesc (cred că de aia nu m-a iubit niciun şef..hmm...). Cât priveşte ţeserea de intrigi, lansarea de bîrfe, transmiterea de zvonuri, sunt complet lipsită de calităţi. Probabil pentru că mă preocupă prea mult persoana mea, ca să îmi mai pese şi de existenţa altora...