Clarificari despre slabit, ca sa nu ma mai intrebe nimeni...

Ma intreaba lumea cum am slabit. Pe scurt, ideea ar fi urmatoarea : nu am mai mancat de placere, ci de nevoie. Si am mancat foarte putin. Din ce in ce mai putin. Am constatat, in urma acestei experiente, ca cel mai greu lucru, cand iti propui sa slabesti, este sa scapi de placerea de a manca, in cazul meu, gurmada fiind de cand ma stiu. Si cum sa scapi de placerea asta, decat inlocuind-o cu alta?! Cu ce am inlocuit eu, placerea de a manca, ramane o chestiune personala. Cei care ma intreaba cum am slabit, sa retina insa ideea: inlocuiti placerea de a manca, cu o alta placere. Dupa ce faceti asta, mai ramane doar sa va obisnuiti cu senzatia de foame permanenta. Cam intr-o luna, dupa estimarile mele, intervine obisnuinta si in ceea ce priveste foamea. Cam asta e secretul cu slabitul....Si, fara nicio urma de indoiala, cea mai eficienta cura de slabire e infometarea!

Passion

O pasiune n-are nevoie de motivari, ea nu cere neaparat sa fie inteleasa si explicabila, dimpotriva, incepe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfarsind abia cand simte din nou nevoia de lamuriri (Octavian Paler)

Copiii care nasc copii

O fetiţă de 11 a născut zilele trecute la Constanţa. Ştirea a făcut înconjurul agenţiilor de presă , ziarele au titrat cu litere mari povestea tulburătoare, televiziunile au deschis ştirile de la ora 5.00 cu acest caz. Brusc, toată lumea şi-a amintit, o dată cu cazul fetiţei de la Constanţa, că România este, de ceva vreme, ţara cu cele mai multe mame minore din Europa. Că avem un fenomen. Că drama fetiţei de 11 ani devenită mamă, nu este singulară. Că în România sunt peste 8500 de copii cu copii. Că sunt comunităţi întregi, în mediul rural, în care mamele minore sunt o chestiune obişnuită. Că mii de fetiţe devin mame înainte să înveţe să scrie sau să citească. Şi timp de două zile, cât ştirea a adus audienţă, specialiştii s-au înghesuit să-şi dea cu părerea despre fenomen. De vină e sărăcia, de vină e lipsa de educaţie, în general, şi lipsa de educaţie sexuală, în special, de vină sunt părinţii, plecaţi la muncă în străinătate care şi-au lăsat odraslele nesupravegheate. Ştirea s-a perimat însă înainte ca specialiştii să ajungă la capitolul soluţii. Astăzi, ştirea cu copilul care a născut un copil e deja un subiect fumat care nu mai aduce audienţă şi a ieşit din sumar. Lumea va mai avea o zi, două un subiect de discuţie, după care fetiţa devenită celebră preţ de două zile, va fi uitată. Televiziunile vor găsi alte ştiri de senzaţie, specialiştii vor emite alte păreri, iar gura lumii va clefeti alte bârfe. Undeva, acolo, la Constanţa, un copil va rămâne să crească un alt copil. Fetiţa de 11 ani nu mai este astăzi subiect de senzaţie, dar rămâne mamă. Va trebuie să schimbe scutece , să înveţe să-i dea să mănânce copilului adus pe lume, să îl vegheze noaptea, să îl spele , să îl schimbe şi, mai apoi, să îl educe. Într-un alt colţ al ţării, un alt copil de 12 ani face acelaşi lucru. Pentru că şi el a adus pe lume un copil. Şi într-un alt judeţ din ţara mamelor minore, un alt copil de 13 ani se pregăteşte să nască. Dincolo de statutul temporar de ştiri de senzaţie, aceşti copii cu copii rămân membri ai societăţii de azi şi reprezintă o părticică din viitorul ţării de mâine. Copiii cu copii de astăzi vor fi bunicii copiilor cu copii de mâine. Atâta vreme cât fetiţele care nasc vor fi simple ştiri de senzaţie şi subiecte temporare de discuţie, România va mai rămâne mult timp de acum înainte ţara cu cele mai multe mame minore din Europa.

Dragostea dureaza trei ani-Frederic Beigbeder

Am devorat cartea asta( Dragostea dureaza trei ani-Frederic Beigbeder)in doua ore. E mai veche, dar eu acum am descoperit-o. Bestiala. Recomand. Nu sunt eu in masura sa fac recenzii de carte, dar cateva citate din autor pot sa redau aici. So, read, feel and learn. “Repetă asta cât mai des: 1. Fericirea nu există 2. Dragostea este imposibilă 3. Nimic nu este grav” " Casatoria este ceva criminal, fiindca ucide misterul. Intalnesti o creatura fermecătoare, te însori cu ea şi, brusc, creatura fermecătoare s-a evaporat: a devenit nevasta ta. Nevasta ta. Ce insultă, ce decădere pentru ea! De fapt, ceea ce ar trebui să cauţi toată viaţa , fără încetare, este o femeie care să nu îţi aparţină niciodată." " În dragoste, situaţia devine cu adevărat îngrijorătoare atunci când treci de la un film de categoria X, la gângureli" „Și pe urmă e conceptul ăsta monstruos: DATORIA CONJUGALĂ.Dacă stai o zi-două pe neregulate, nimic grav, nici nu pomenești de asta.Dar, după patru-cinci zile, angoasa Datoriei devine subiect de conversație.Încă o săpătămână fără să faci dragoste și toată lumea se întreabă ce se întîmplă, iar plăcerea devine o obligație, o corvoadă. Dacă mai lași să treacă o săptămână fără să faci nimic, tensiunea va deveni insuportabilă și până la urmă, ajungi să faci laba în baie, uitîndu-te la benzi desenate pornorafice, ceea ce va fi un fiasco garantat, contra dorinței. Uite, asta e Datoria Conjugală.” “ Dragostea durează cât trebuie să dureze. Dar dacă vrei să dureze, trebuie să te obișnuiești cu gândul că o să te plictisești ca la carte. Trebuie să-ți găsești persoana cu care să ai chef să-ți împarți lehamitea.De vreme ce pasiune eternă nu există, măcar să căutăm o plictiseală agreabilă.” Să iubești pe cineva care te iubește, este narcisism. Să iubești pe cineva care nu te iubește , asta da, e dragoste.” "Casatoria este o uriasa masinatie, o escrocherie infernala, o minciuna organizata, in care ne-am pierdut ca doi copii. De ce? Cum? Foarte simplu. Un tanar cere mana femeii pe care o iubeste. Lui ii tataie fundul de frica, e induiosator, transpira, baiguie, iar ea, ea are ochii stralucitori, rade nervos, il pune sa repete intrebarea. De indata ce a spus da, pe cap le cade brusc o intreaga lista de obligatii: cine si pranzuri in familie, planuri pentru masa festiva, probe pentru rochia de mireasa, ciorovaieli, interdictia de a ragai sau partai in fata socrilor, stai drept, zambeste, e un cosmar fara sfarsit si asta nu-i decat inceputul. Dupa aceea - o sa vedeti- totul este organizat in asa fel incat sa se deteste reciproc." "Basmele nu exista decat in basme. Adevarul este mai dezamagitor. Adevarul este intotdeauna dezamagitor, de-aia minte toata lumea." "Am avut nevoie de mult timp ca sa inteleg ca ma insurasem pentru ceilalti, ca mariajul nu este un lucru pe care il faci pentru tine insuti. Te insori ca sa-ti sacai prietenii sau ca sa-ti multumesti parintii, deseori ambele, uneori viceversa. In ziua de azi, noua nunti fitoase din zece nu sunt decat niste pasi obligatorii, niste ceremonii mondene la care fac invitatii niste parinti de pe vremea lui Pazvante. (...) Te casatoresti exact asa cum te prezinti la examenul de bacalaureat sau cel pentru permisul de conducere: mereu aceeasi forma in care trebuie sa fii turnat pentru a fi considerat normal, normal, NORMAL cu orice pret. Fiindca nu poti fi mai presus de ceilalti, atunci trebuie sa fii ca toti ceilalti, de frica sa nu ramai mai prejos. Si asta e cel mai bun mod de a ruina o dragoste adevarata." "Casatoria nu este doar un model impus de educatia burgheza", ea face totodata obiectul unei colosale spalari de creier publicitare, cinematografice, jurnalistice si chiar literare, o imensa intoxificare care le impinge, pana la urma, pe incantatoarele demoazele sa-si doreasca un inel pe deget si o rochie alba (...) Intr-o lume perfecta, fetele de douazeci de ani nu ar fi niciodata atrase de o inventie atat de artificiala. Ele ar visa sinceritate, pasiune, absolut, nu un tip in smoking inchiriat. L-ar astepta pe Barbatul care ar sti sa le uimeasca in fiecare zi lasata de Dumnezeu, nu pe Barbatul care le va oferi etajere Ikea. Ar lasa Natura- adicatalea dorinta- sa-si implineasca menirea." "Un tantar dureaza o zi, un trandafir 3 zile. O pisica dureaza 13 ani, dragostea trei. Uite-asa. La inceput este un an de pasiune, pe urma, un an de tandrete si, in cele din urma, un an de plictis. In primul an spui: "Daca ma parasesti, ma OMOR". In al doilea spui: "Daca ma parasesti, o sa sufar, dar o sa-mi treaca". In al treilea an spui: "Daca ma parasesti, desfac o sticla de sampanie"." "Orice barbat ramas încă în viata dupa 30 de ani este un bou"

Cum ar suna un mesaj electoral sincer...

Mi-a fost dat, în ultima vreme, să întâlnesc, să văd şi să ascult câţiva candidaţi la locale. La functia de primar,mai exact. Mi se pare fantastic cât de mult fabulează oamenii ăştia în legătură cu lucrurile pe care (spun ei!) le vor face, după ce vor fi aleşi. Sau dacă vor rămâne pe funcţii, în cazul ălora care sunt deja primari. Anyway, ascultându-i, m-am gandit aşa... Tare mi-aş dori să îl aud pe unul din ăştia spunând adevărul. Un mesaj electoral sincer (ceea ce nu cred că vom auzi ever) ar suna, în viziunea mea, cam aşa: Fraţilor... Eu vreau să fiu primar! M-am gândit eu, m-am sucit, când mi-a propus partidul şi am zis să fac treaba asta. Singur, nu pot. E clar că am nevoie de voturile astea. Aşa că... vă cer să mă votaţi. Eu, mari lucruri pentru voi, nu am să pot face. Nu că nu mi-ar păsa, ci pentru că, efectiv, nu am să pot. Voi ştiţi că eu am un partid în spate. Partidul ăsta îmi dă acum bani să îmi fac campanie. Vă daţi seama că, fără cotizaţii, eu nu aş avea bani de bannere, afişe, ulei şi găleţi! Şi banii ăia de îi veţi primi înainte de a intra în cabina de vot, ca să puneţi ştampila pe mine, tot de la partid vor fi, să ştiţi! Dau şi eu ceva din buzunar, dar grosul, recunosc, e de la partid! Îmi fac şi eu campanie cu banii de la oamenii ăştia de afaceri din partid. Dacă voi mă alegeţi şi eu voi fi primar, eu trebuie să îi mulţumesc pe oamenii ăştia. La aia de la partid mă refer. Voi o să veniţi să îmi cereţi locuri de muncă sau funcţii pe la diverse servicii. Păi, eu nu zic că voi nu sunteţi competenţi, dar eu trebuie să dau aceste locuri de muncă şi funcţii ălora de la partid. Mă înţelegeţi, nu? Apoi, voi o să veniţi să îmi cereţi locuinţe de serviciu sau locuri de casă. Păi voi credeţi că oamenii aia de la partid nu au şi ei rude îndepărtate care au nevoie de case!? Normal că o să trebuiască să le dau tot lor. Voi o să vreţi asfalt de calitate pe drumuri. Asfalt o să vă pun, dar de calitate nu va fi. Pentru că oamenii aia de la partid o să vină şi o să îmi ceară lucrările. Eu o să le dau, că şi ei mi-au dat bani de găleţi. Ei o să îşi cam bată joc de drumuri, dar eu o să semnez recepţiile, că nu o să am încotro. O să veniţi să îmi cereţi ajutoare. Eu nu o să am de unde să vă dau că banii aia de la ajutoare sau subvenţii o să îi dirijez către borduri sau ghivece cu flori, că sunt oameni în partid care au afaceri şi trebuie să trăiască şi ei. O să veniţi să îmi spuneţi că vreţi directori de şcoli competenţi. Eu nu o să am cum să pun în fruntea şcolilor din ăştia, indiferent cât or fi ei de competenţi. Oamenii de la partid, care m-au ajutat că fiu primar, au şi ei neveste. Nevestele sunt învăţătoare, profesoare. Ce să fac?! Trebuie să îi mulţumesc. Voi o să vreţi să aduc investitori în oraş. Investitori vor veni, normal. Dar o să şi plece, după ce eu o să le cer comisioane şi şpăgi , pentru că, deh, şi eu va trebui să contribui cu ceva la partidul ăsta de mă ajută acum.Acum, dacă e să fiu sincer până la capăt, o să încerc şi eu să am grijă de mine şi de familia mea, în ăştia patru ani. Cu voie de la partid, evident. Zic să îmi schimb şi maşina, să scap şi de creditul ala la bancă şi să pun şi eu un ban la ciorap. Mă gândesc şi la o casă de vacanţă. Una mică, cu ce-oi putea şi eu să strâng din comisioane, din şpăgi. Aşa că, fraţilor, eu vă spun aşa: nu vă puneţi mari speranţe în mine că eu, pentru voi, mare lucru nu o să pot să fac. Eu zic să mă votaţi, că măcar sunt sincer. Şi dacă îl votaţi pe X sau Y, să ştiţi că tot de nimic veţi avea parte. Deci...votaţi-mă! Zău că sunt sincer!

Gânduri blasfemice...

Paştele care tocmai a trecut mi-a adus o revelaţie:eu şi Dumnezeu mergem în direcţii opuse. Nu am ţinut post, nu m-am dus la biserică, nu am luat lumină, nu am înghiţit paşte sau cum s-or fi numind bucăţele alea de pâine înmuiate în vin. Practic, nu am făcut nimic din ce se face de Paşte, exceptând vopsitul ouălor şi gătitul în exces. Şi nu am vreo urmă de regret sau pustiu în suflet, exceptând mustrările de conştiinţă care mă apasă pentru că m-am îngrăşat un kilogram. De ce nu am fost şi eu în rândul lumii care s-a caţărat pe garduri pentru a lua lumină?! Ei bine, efortul mi s-a părut inutil. Dacă lucrurile stau exact cum scrie la carte, şi aici mă refer la Biblie, atunci e clar că aş fi putut să mă urc şi pe turla bisericii ca să iau lumină, relaţia mea cu divinitatea rămânea oricum stricată. Pentru că, efectiv, nu mă pot abţine să gândesc altceva. Nu ştiu dacă am crezut vreodată cu tărie în poveştile din biblie sau în povestea mântuitorului, dar cert e că, acum, îmi pun serioase semne de întrebare în legătură cu veridicitatea lor. Până la urmă, sunt nişte poveşti, transmise din generaţie, în generaţie, muuuuult distorsionate în timp, în aşa fel încât mi se pare destul de întemeiată întrebarea: cât e adevăr şi cât e legendă în ceea ce propovăduiesc popii? În capul meu, capătă din ce în ce mai mult teren ideea că toate aceste poveşti au fost create cu scopul de a manipula masele.Şi dacă într-adevăr ăsta a fost scopul, succesul mi se pare complet, pentru că nu am văzut până acum nimic altceva care să capaciteze într-o mai mare măsură masele, decât aceste poveşti. E clar că am mari semne de întrebare în legătură cu ce sărbătoresc, de fapt, creştinii de Paşte...Sau de Crăciun...Cu toate acestea, nu mă consider ateu. Ateu este cel care neagă existenţa unui D-zeu. Eu, sincer, mi-aş dori să ştiu că există. Până acum, nu mi-a dat vreun semn că ar fi acolo şi că şi-ar face meseria. Şi prin meserie înţeleg să vegheze, să facă ordine, dreptate, etc. Dacă într-adevăr există şi va veni un moment în care mă voi convinge de asta, probabil voi avea ceva explicaţii de dat vis a vis de gîndurile înclinate spre blasfemie pe care mi le exprim aici şi nu numai aici. Dar, ceva explicaţii i-aş cere şi eu. Pentru că nu mi se pare suficient să te mulţumeşti cu gândul că oamenii cred în tine şi să nu faci nimic ca să dovedeşti că exişti. Pentru că nu mi se pare minune să aprinzi o lumină o dată pe an, într-o grotă când în restul de 364 de zile din an, zeci de mii de copii nevinovaţi mor de foame sau de cancer. Pentru că nu mi se pare corect să induci oamenilor ideea că viaţa asta de pe pământ e doar o trecere către marea viaţă de apoi şi să-i faci să trăiască cu iluzia că după ce vor muri, le va fi mai bine. Pentru că nu mi se pare suficient să ne laşi cu liberul arbitru pe cap şi să te amuzi, probabil, că n-avem habar ce să facem cu el. Şi pentru muuulte, muuuulte altele.S-ar putea ca lista mea de reproşuri să fie mai lungă decât a lui....

Săptămâna de ipocrizie

Suntem o naţie cu o mare doză de ipocrizie în sânge. Dacă pe tot parcursul anului, reuşim să ne diluăm ipocrizia în celelalte (alte) câteva defecte care ne mai circulă prin fluidul vital, în preajma celor sfinte, artificiul nu ne mai iese. De Crăciun şi de Paşti suntem mai ipocriţi decât am fost în tot restul anului. Este aproape paradoxal cum tocmai cele mai sfinte sărbători pot scoate dintr-o naţie, una dintre cele mai urâte laturi. Am intrat în Săptămâna Patimilor şi, aliniaţi ca la o cursă de cross, ne facem deja avânt să rupem uşile bisericilor. Am înjurat, am urât, am minţit, ne-am prefăcut şi am invidiat tot anul, am încălcat zilnic cel puţin una dintre cele zece porunci şi avem impresia că o săptămână de falsă pioşenie, o noapte petrecută în biserică cu capul plecat şi două urări, ne vor spăla de păcate şi ne vor transforma în altceva decât ceea ce suntem. Am păcătuit în gând, în fapte, în simţiri şi în intenţii în fiecare zi şi avem impresia că ne vom spăla de cele necurate înghiţind bucăţele de pâine înmuiate în vin şi făcând, în mod repetat, semnul crucii. Nu am mai trecut pe la biserici de la slujba de Crăciun, dar ne bulucim să luăm lumină în noaptea de Înviere ca şi cum, dacă ne căţărăm pe gardurile lăcaşului sfânt şi ne înghesuim spre altar, păcălim divinitatea. Ne-am întunecat zilnic casele cu păcate numai de pereţi ştiute, şi acum avem impresia că le vom scoate la lumină dacă aprindem candela cu lumânarea adusă de la biserică. Ne-am bătut nevestele, ne-am înşelat bărbaţii, ne-am ignorat copii, dar săptămâna asta îi îmbrăcăm pe toţi frumos şi, cu mic, cu mare, trecem smeriţi pragul bisericii ca şi cum asta ne-ar purifica instant. Nu ne-am băgat părinţii în seamă tot anul şi acum ne aşezăm cu ei la masă, le pupăm mâna, ca şi cum un astfel de gest ne-ar transforma în buni creştini. Ne-am ignorat tot anul aproapele, mai puţin în momentele în care l-am bârfit şi, eventual, scuipat, şi acum ne iese bunătatea prin urechi. Împărţim ouă şi cozonaci prin vecini, ne scormonim în buzunare după mărunţiş, ne aplecăm în faţa cerşetorilor şi avem impresia că facem fapte bune. Ne îmbuibăm la masa de Paşti cu o frenezie bulimică, deşi nu am ţinut post de nicio natură, ca şi cum ouăle, cozonacii sau mielul, pasca sau drobul ar avea proprietăţi de purificare a sufletului nostru de păgâni. Ipocrizia la români atinge cote maxime în Săptămâna Patimilor în care suntem în stare să facem orice, pentru a ne induce nouă înşine ideea că suntem mai buni şi mai curaţi. Trec şi Deniile, trece şi Paştele şi ne revenim la ceea ce suntem de fapt. Ipocrizia se diluează la loc în invidie, răutate, minciună, falsitate şi parcă nu se mai vede aşa de rău. Asta doar până la Crăciun, când ne pregătim să rupem iar uşile bisericilor şi toate cele sfinte.

Bărbaţii sunt defecţi...

Exerciţiu de imaginaţie.... Într-o camera luxoasă de hotel, o doamnă şi un domn respectabil, soţ şi soţie, cu vreo 10 ani de căsnicie la activ, se pregătesc pentru un dineu. Domnul şi-a pus fracul, stă tolănit pe un fotoliu şi răfoieşte plictistit un ziar în aşteptarea soţiei. Doamna, o femeie frumoasă de vreo 30 şi ceva de ani, cu un corp de invidiat, se îmbracă în faţa oglinzii. Îşi pune încet desuurile negre... -Mă ajuţi, te rog, cu sutienul? îşi întreabă ea soţul, întorcând capul peste umărul gol. Vădit deranjat din lectură şi plictis, domnul se ridică cu un oftat şi îi încheie sutienul cu un gest mecanic. După care se aşează la loc în fotoliu şi mai scoate un oftat de plictiseală. Doamna defilează încet în desuuri şi pantofi cu toc până la garderobă de unde scoate o rochie roşie. O ia de pe umeraş, deschide fermoarul şi se strecoară în ea. -Mă ajuţi, te rog, cu fermoarul? spune ea, uitându-se cu un zâmbet insinuant către el. Domnul, de data asta şi mai deranjat, aruncă ziarul cu un gest nervos, se ridică şi, cu acelaşi gest mecanic, îi încheie dintr-o singură mişcare fermoarul de la rochie. Doamna se întoarce, tot zâmbind, să îi mulţumească. Cotul lui stâng atinge sânul ei drept şi doamna tresare. Domnul, în schimb, nu observă şi se aruncă din nou în fotoliu, apucând în grabă ziarul. Doamna oftează şi se îndreaptă către oglindă. -Mai ai mult, dragă?! întreabă domnul, iritat de-a dreptul. O să întârziem iar. -Doar un pic de ruj, parfum şi gata, promite doamna. Se aplecă spre oglindă ca să îşi vadă mai bine buzele şi rochia i se ridică până la coapse. Se simte incitantă şi trage cu ochiul spre domn. Acesta este afundat în pagina de sport şi face o grimasă în timp de bate nervos cu degetele în braţul fotoliului. -Sunt gata, spune doamna, resemnată. Fix în momentul în care domnul se pregătea să se ridice din fotoliu şi doamna pusese mâna pe poşetă, în cameră intră menajera. O femeie corpolentă şi aproape şleampătă, care trage după ea un aspirator. Doamna pune mâna pe poşetă, domnul îşi aranjează fracul. Menajera se apleacă să bage aspiratorul în priză şi uniforma i se ridică, lăsând descoperite pulpele grase. Şi privirea domnului se fixează pe pulpele grase ale menajerei. Instinctul de mascul se trezeşte. Ochii îi sticlesc, respiraţia se accelerează un pic, fruntea se descreţeşte. Plictisul dispare. Doamna, care nu surprinde scena, întreabă: -Mergem, dragă? -Ia-o tu înainte, cred că am să îmi schimb, totuşi, cămaşa. Parcă aia albastră se potriveşte mai bine, spune precipitat domnul. Scena de mai sus mi se pare mai mult decât relevantă pentru a descrie mecanismul de funcţionare a speciei masculine. Mecanism defect, din punctul meu de vedere. Mă aştept ca ,anumiţi masculi, din spirit de apărare a speciei, să reacţioneze şi să îmi spună : Aşa şi?! Parcă voi, femeile, nu vă uitaţi după bărbaţi! Ei bine, da, ne uităm! Dar n-o să vedeţi niciodată o femeie tresărind la vederea unui cur păros de grădinar care face curat în fundul curţii!

Muzicile din capul meu...

OBSESII PERMANENTE ROBBIE WILLIAMS-SUPREME ALICE COOPER-POISON DEF LEPPARD-LOVE BITES DARREN HAYES-INSATIABLE HIM-JOIN ME IN DEATH Obsesii temporare ADELE-SOMEONE LIKE YOU THE CALLING-WHEREVER YOU WILL GO DEEP BLUE SOMETHING-BREAKFAST AT TIFFANY S Obsesii de sezon DAVID GUETTA-TITANIUM MARLON ROUDETTE-NEW AGE HOLOGRAF-CAT DE DEPARTE... Obsesii tango... CARLOS GARDEL-POR UNA CABEZA JOHN POWELL-ASSASSIN S TANGO

Lumea din Rudărie...

Nu sunt nici ţigani, dar nici români, deşi singura limbă pe care au vorbit-o vreodată este limba româna. Au o istorie de sute de ani, pe care nu o cunosc prea bine. Unii spun că se trag din traci şi că ei ar fi, de fapt, urmaşii dacilor curaţi, care n-au vrut să aibă de-a face cu romanii. Alţii se consideră urmaşi ai sârbilor. Au trăit sute de ani dând formă lemnului şi au supravieţuit din produsul muncii lor. Multe dintre tradiţii le-au pierdut de-alungul anilor. Au trecut prin colhozul din Transnistria , au ieşit din păduri şi au fost aşezaţi la marginea societăţii, în bordeie. Chiar dacă locul bordeielor a fost luat de case care au electricitate, chiar dacă apa a ajuns şi în ghetoul lor, rudarii trăiesc, în continuare, la marginea societăţii, într-o lume în care foamea nu este o senzatie temporară, ci una permanentă. Istoria enigmatică a rudarilor din Zimnicea are un singur numitor comun: grija zilei de mâine. În ciuda faptului că Rudăria este polul extrem al sărăciei din Zimnicea, aici este şi natalitatea oraşului. Rudarii se înmulţesc sfidând parcă şi societatea care i-a marginalizat pe parcursul existenţei lor şi sfidându-şi parcă şi destinul blestemat... Va urma....