Despre jigodii

După 13 ani de activare în câmpul muncii am ajuns la două concluzii. Concluzia nr.1: nu o să am niciodată bani, atâta vreme cât muncesc pentru alţii. Concluzia nr.2: în fiecare instituţie/firmă/etc există cel puţin o jigodie. Concluzia nr.1 spune tot şi nu are nevoie de detaliere, aşa că am să mă concentrez pe concluzia nr.2. Adică pe jigodii. Ştiţi voi, indivizii aia care trăiesc la uşile şefilor şi dau impresia că se spetesc de muncă, dar, în esenţă, ei nu fac nimic?! Ăia de pica mereu în picioare, indiferent de situaţie, graţie talentului înnăscut de a pupa în cur fix pe cine trebuie, cum trebuie şi când trebuie?! Ei bine, la aia mă refer. Cred că nu există specie de om mai perversă , mai periculoasă şi mai mârşavă, decât cea pe care încerc să o descriu aici.Nu ştiu cum se face dar, astfel de indivizi se poziţionează întotdeauna, aplecaţi de spate, în preajma şefilor şi trăiesc bine. Nu au coloana vertebrală, nu sunt buni profesionişti, nu muncesc. În general nu au un loc bine stabilit în firmă/instituţie/etc, nu au o fişă a postului, nu au responsabilităţi şi nici sarcini. Ca să nu mai vorbesc de pregătire. Au doar o limbă anume făcută pentru lins posteriorul potrivit. Jigodiile sunt aia care deşi nu fac nimic, au un talent aparte de a convinge superiorii că fără ei, şandramaua (instituţie/firmă/etc) s-ar dărâma, că ei sunt indispensabili, că ei fac de toate, că ei sunt cei mai buni. Ăştia stăpânesc minciuna, intriga şi linguşeala la perfecţie.Au un anume dar înăscut de a da o limbă la momentul potrivit şi de a scuipa la momentul potrivit. De a gâdila orgoliul stăpânului aflat de partea cealaltă a biroului în care intră întotdeauna în poziţia capră. După atâţia ani de analiză a jigodiilor am înţeles care sunt metodele prin care un astfel de specimen ajunge să pară indispensabil într-un anume loc de muncă (deşi EL nu face NIMIC!!!!). Şi am detectat trei "metode". Este vorba despre o anume poziţie (cocoşată), despre câteva cuvinte magice ( Da, şefu! Să trăţi, şefu! Eşti minunat, şefu! Tu nu greşeşti niciodată, şefu!) şi despre lansarea de intrigi, zvonuri, bârfe, minciuni care să declanşeze în creierul superiorului fix reacţia anticipată. Existenţa jigodiilor în instituţii /firme/etc nu ar fi posibilă fără existenţa acestei nevoi acute a şefilor de a fi pupaţi în cur. Nevoie care, cred eu, vine o dată cu urcarea pe scaunul de şef. Nu prea pricep de ce, o fi aerul mai rarefiat în anumite poziţii superioare, îi mănâncă, îi gâdilă, whatever. Nu cred că o să am vreodată şansa de a mă afla într-o astfel de poziţie, de şef zic, ca să văd dacă m-ar mânca şi pe mine şi aş simţi nevoia unor limbi de jigodii. Cel mai probabil, nici şef nu voi fi vreodată şi nici jigodie nu am şanse să mă fac. Poziţia aia, cocoşată, nu mă prinde , iar mie, cuvinte dulci îmi ies greu pe gură,pentru că, în general, spun ce gândesc (cred că de aia nu m-a iubit niciun şef..hmm...). Cât priveşte ţeserea de intrigi, lansarea de bîrfe, transmiterea de zvonuri, sunt complet lipsită de calităţi. Probabil pentru că mă preocupă prea mult persoana mea, ca să îmi mai pese şi de existenţa altora...

Confesiunea unei persoane obsedate de slăbit sau cum vindecă shoppingul anorexia.

Cei care mă cunosc ştiu că am probleme cu greutatea. Mai exact cu grăsimea. Şi mai exact: cu grăsimea de pe creierul meu.Acum. Timp de 10 ani de zile, am fost o persoană supraponderală şi numai cine nu a fost niciodată gras, nu ştie ce înseamnă să suferi în faţa cântarului, în faţa oglinzii şi mai ales, mai ales în faţa standurilor cu haine. Nu ştiu alţi graşi cum sunt, dar eu, grasă fiind, sufeream cel mai mult în magazine. Când căutam haine L şi vânzătoarea îmi recomanda XL sau XXL. Numai cine nu a fost gras nu ştie ce efect nasol are, asupra ta, replica: " Doamnă, nu cred că vă vine XL. Încercaţi XXL!". Dar cam atât cu vremurile de tristă amintire când cântăream cât cei doi membrii ai familiei mele la un loc. În urmă cu vreo opt luni, după un astfel de episod petrecut într-un magazin, mi-am zis că ar cam fi cazul să fac ceva. Cum cure de slăbire, ceaiuri de slăbit sau alte produse,încercasem, ca orice gras, de nenumărate ori de-alungul timpului (vreo 10 ani...), mi-am dat seama că aşa ceva nu ţine. Şi atunci, fără nicio reţetă şi fără niciun produs minune, doar cu un singură chestiune numită voinţă, am eliminat cam tot ce înseamnă mâncare "periculoasă" (adică aia care îngraşă). N-am mai pus gura pe pâine, dulciuri, sucuri, grăsimi, etc, în tot acest timp. Nu a fost o cură de slăbire, a fost o schimbare totală şi radicală a stilului de viaţă. Şi am învăţat că atunci când frigiderul îţi este duşman, cântarul îţi devine bun prieten. Şi uita aşa am plecat eu, în ianuarie 2012 de la vreo 66-67 de kilograme şi am ajuns în august 2012 la 52 (spre 51 chiar).N-aş putea spune că a fost floare la ureche şi nici că treaba asta cu slăbitul e o chestiune pe care o poţi controla. Lucrurile pot scăpa foarte uşor de sub control. Îţi doreşti să vezi cum cântarul îţi arată 60. Pe urmă vrei să vezi 59. După care îţi doreşti 55. Apoi vrei 50. Şi evident, ar fi o provocare 49. Eu, cred că am pierdut un pic controlul de pe la 55. Când toată lumea vedea, evident, schimbarea, numai mie oglinda îmi arată cu totul şi cu totul altceva. Nemâncarea, căci asta a fost reţeta mea de slăbit, până la urmă, m-a pricopsit cu un ulcer. La vremea respectivă, concentrată pe cântarul meu şi cele două cifre, din toată treaba asta cu ulcerul singura chestiune care m-a interesat a fost dacă regimul alimentar pentru o astfel de boală îngraşă. Când doctorul îţi spune să nu mai fumezi, pentru că există riscul să fii tăiat ca porcul pe burtă, iar tu te gândeşti că dacă te laşi de fumat, te îngraşi, e clar că ai o problemă. În fine, cred că mai degrabă cu noroc, decât cu regim, am reuşit să vindec nişa, cam într-o lună. Pata pe creier cu slăbitul a rămas. Şi am rămas setată pe cele două cifre de la cântar. N-aş vrea să detaliez prea mult nebuniile pe care poate să le facă un om obsedat de slăbit şi în prag de anorexie, dar pot să spun atât: mi s-a întâmplat să mă culc de muuuuuuulte ori seara, mai devreme, de foame, ca să treacă noaptea mai repede şi să pot mânca dimineaţa (în condiţiile în care mâncam ultima masă la ora 14.00). În fine...Când familia, prietenii, cunoscuţii te văd aşa, încearcă să îţi explice că ai o problemă. La cap. Şi că e cazul să te opreşti. Dar părerea lor nu contează pentru că tu, când te uiţi în oglindă, vezi altceva. Şi nu contează nici când lumea nu te recunoaşte pe stradă. Aaaa, nu contează nici faptul că TU nu te mai recunoşti în fotografiile de pe vremea când erai cât malul. În mod paradoxal sau ironic, mie, revelaţia sau semnalul de alarmă mi-a venit tot de la standul cu haine. Degeaba au spus-o prietenii,degeaba mi-a spus-o familia. A trebuit să mă duc la mall şi să văd cea mai frumoasă şi mai simplă rochie neagră din tot complexul ala. A trebuit să iau cea mai mică mărime, să o probez şi să constat că îmi este mare. Şi a trebuit să îmi spună vânzătoarea aşa :" Domnişoară, nu există mărime mai mică!". Momentul ăla, în care m-am analizat în cabina de probă şi mi-am dat seama că rochia aia, cea mai mică mărime posibilă, stătea pe mine ca pe gard, a fost momentul( fericit, cred) în care am avut revelaţia. Aaaaa, şi cred că a contat şi faptul că pantalonii sport de care aveam eu nevoie, i-am găsit la un magazin de copii şi, culmea, mi-au venit. Concluzia după revelaţie este următoarea: Măi, fraţilor, voi aveţi dreptate. Eu chiar sunt slabă. Aşadar, dragi prieteni,şi mă refer aici la cei care mi-aţi spus de-alungul ultimelor luni că sunt o persoană slabă şi nebună, în timp ce eu mă văitam că am posteriorul cam mare şi că sunt grasană, staţi liniştiţi. Cred că încep să îmi revin. P.S. Rochia aia, neagră, care îmi vine cam largă, am luat-o, totuşi. M-am gandit eu...că dacă o tai aşa...cam până la fund..nu o să se mai vadă că e aşa largă.

Despre Neanderthalienii de azi

Cred ca nu e nicio diferenţă între bărbaţii din epoca primitivă şi bărbaţii din epoca de astăzi, atunci când vine vorba de femei. Ok, ei, între timp, au descoperit fotbalul şi aparatul de ras, dar astea nu i-au ajutat cu nimic să evolueze.Îmi imaginez că un bărbat din epoca primitivă n-avea altă tactică pentru atragerea atenţiei unei femei care trecea prin faţa peşterii lui, decât o eventuală ţopăială în draci însoţită de o serie de onomatopee.Toată acţiunea fiind pornită, evident, de la dorinţa de împerechere, primordială în conştiinţa masculină şi la vremea respectivă. Îl vizualizez cu uşurinţă pe Neanderthal, plin de testosteron, cum imită maimuţa în încercarea de a atrage atenţia femelei din zonă, deorece, recent, mi-a fost dat să văd specimene din epoca primitivă, manifestându-se în plină stradă. " Victima" care a căzut pradă manifestărilor primitive a avut totala neinsipiraţie să se ducă, cu copilul de mână, la un magazinaş în faţa căruia făceau umbră pământului degeaba câţiva neanderthalieni. Pentru masculii cu porniri de maimuţe neevoluate nu au contat nici copilul, nici vârsta doamnei. Au fost suficiente fusta scurta şi, cred eu, culoarea părului. Nu ştiu dacă testosteronul primitivilor de acum câteva mii de ani se înflăcăra la blonde, mai mult decât la brunete, nici nu ştiu dacă erau blonde în epoca de piatră, whatever, dar ăştia din ziua de azi au o " sensibilitate" la părul blond. În fine, grupul mic de humanoizi primitivi a recţionat astfel la vederea doamnei: Ha, hu,hi,ho,ha, mmm, wow, baaa, etc. Nimic articulat. Ţopăiala practicată de înaintaşii lor din reala epocă primitivă a fost înlocuită de data asta cu semne obscene. În fine, doamna şi-a văzut de drum pe fundalul sonor al grupării de neanderthalieni şi a trecut, cu bine, pericolul. Rămaşi în urmă, primitivii şi-au încheiat ritualul cu un atâââât de clasic scărpinat în zona şliţului, zonă în care îşi poartă, de mii de ani, creierul. Eu, să fi fost în locul doamnei cu pricina, le-aş fi zis câteva primitivilor, deşi efortul ar fi fost, cred, inutil, dat fiind gradul lor de inteligenţă echivalent cu cel al unui urangutan. Le-aş fi zis cam aşa: " F....-vă în g....de oligofreni! Dacă port o fustă mai scurtă, asta nu înseamnă că o port pentru a vă încinge vouă testosteronul de animale nef....Nu! O port pentru că îmi permit să o port, pentru că îmi stă bine în ea şi pentru că mă simt bine aşa. Fir-aţi ai dracu de obsedaţi! B....-aş p....în gâtul vostru de onanişti, atâta vreme cât fac foamea de luni de zile să încap în fusta asta şi muncesc la sala până îmi intră transpiraţia în ochi şi mă ia leşinul, port cât vrea muşchiul meu de scurt, strâmt sau indecent. Pentru că aşa vreau eu! Dar asta nu vă dă vouă dreptul, nefu....dracului să imitaţi maimuţele cu ochii la fundul meu. Go fuck yourself, laba....ii dracului! Jur că data viitoare nu mă mai abţin!

At least I got my shoes...