Nu mă mai uit la televizor....

Este duminică, ora 7.30, şi în condiţiile în care tot cartierul doarme, iar eu mă pregătesc să trec la a doua cană de cafea, e clar că am o problemă cu somnul. Dar nu refuzul organismului meu de a dormi până târziu mă preocupă acum, ci altceva. Aseară, târziu, am realizat, fără să vreau, un lucru pe care nu îl observasem. De la începutul acestui an, cred că m-am uitat la televizor de cel muuuuult 10 ori....Am în casă patru televizoare funcţionale, care, de cele mai multe ori, sunt deschise toate în acelaşi timp, pe canale diferite. Dacă am simţit nevoia să pun câte un TV în fiecare cameră (mai puţin în baie), e clar, că, într-o vreme practicam intens privitul la televizor. Aseară, am constat, că TV-urile sunt pentru mine, de ceva vreme, doar obiectele care asigură un fundal sonor în casă şi de pe care sunt nevoită să şterg praful, din când în când. Şi m-am întrebat: Când şi cum naiba am ajuns să îmi pierd interesul? La emisiuni cretionoide gen " Noră pentru mama" sau "Iubiri interzise" nu m-am uitat niciodată, pentru că m-au enervat întotdeauna handicapaţii plătiţi să joace roluri fictive pentru a impresiona ţaţele şi gospodinele din rural. Nu m-am dat niciodată în vânt după emisiunile mondene de după amiază, dar, recunosc, mai aruncam un ochi să văd cu ce e îmbrăcat invitatul sau cine cu cine s-a mai cuplat în arealul nostru monden. Acum, nu îmi mai vine să mă uit. Prea multă Luciu, prea multă Simona Sensual, pentru multă prostie, prea multe fufe, prea puţin divertisment. Zilele trecute, butonând din inerţie,am dat peste Măruţă care o avea în platou pe Ioana Tufaru, fata aia grasă a Andei Călugăreanu. Doamneee, cred că e a nu ştiu câta oară când o invită. Ba ca să îi găsească de lucru, ba ca să o facă să slăbească. Personal, individa mi se pare o putoare ieşită din comun şi lamentarea ei îmi provoacă greaţă( la propriu!) de fiecare dată când o văd. Cum o fi ajuns realizatorul emisiunii la concluzia că aia face audienţă, nu pot să înţeleg... Obişnuiam să mă uit la ştiri, pe vremea când ştirile erau ştiri şi, efectiv, aflam ceva. Constat că, de la o vreme, nici buletinele de ştiri nu îmi mai stîrnesc interesul. Îmi amintesc că zilele trecute, un buletin de ştiri de la o oră de maximă audienţă a început cu următoarea informaţie: Un cretin de la Cuca Măcăii şi-a prins degetul în menghină şi, vai de mine....tragedie. Aşa, şi?! Ce mă interesează pe mine? Am sentimentul că majoritatea ştirilor de astăzi au doar o formă menită să stârnească diverse reacţii (în general compasiune, pentru că, aparent, la asta e bună naţia noastră) şi niciun fond care să spună concret ceva. Mă enervează manipularea grosolană pe care o practică diverse canale. Şi la ştiri, şi la talk-show-uri. Mă enervează moderatorii, gen Gâdea, care au pierdut de mult legătura cu imparţialitatea şi varsă cu atîta patos venin peste orice subiect şi orice problemă. Nu mai pot să mă uit nici la emisiunile de dimineaţă cu asistentele alea tâmpite care fac pe proastele pentru că prostia, mai nou, e virtutea care naşte audienţă. Ca să nu mai vorbesc de emisiunile de seară, gen Cacatos Show, unde ţâţele (şi, mai nou, curul lui Boc) sunt subiecte de maxim interes naţional. Sincer, nu ştiu când au ajuns televiziunile ( şi, cam toată presa, de fapt)de la formare la dezinformare, devenind un obiect de prosteală a maselor. Pentru că refuz să fiu agresată mental, prefer să îmi culeg informaţiile, on line. Măcar acolo, dacă văd ţâţele lui Luciu sau curul lui Boc, pot să le ocolesc. Aaaaaaa, uitasem. Am ceva la TV la care nu am renunţat încă. Mă uit la Dr. House (îmi place tipul ala de mor!), Anatomia lui Gray şi Fetele Gilmore. Şi la " România, te iubesc!".

Căsătoria pentru o zi ....

De Dragobete, sărbătoare de care noi, românii, ne-am amintit mai mult după ce ne-a invadat Valentine s Day, se practică.... căsătoriile pentru o zi. Copilaşi de 17-18 ani, care habar nu au cu ce sa mănâncă treaba asta numită căsnicie, sunt chemaţi la primărie şi "căsătoriţi" pentru o zi. Aia micii se distrează, cei mari bifează şi sărbătoarea asta în calendar. Mă rog, acum fiind an electoral, îi cam căsătoresc astăzi mai pe la mai toate partidele. Dar m-am îndepărtat de subiect...Ascultând astăzi o discuţie despre căsătoriile astea de-o zi, m-am gândit eu în capul meu: Ce mişto ar fi ca treaba asta să se întâmple în real life!? Vă daţi seama cum ar fi să te căsătoreşti dimineaţa şi să ştii să minunea durează doar până a doua zi? Nu ai mai avea timp să te cerţi, nici să îţi scoţi ochii. Nu ar mai exista rutină sau plictis. Ai fi atent cu partenerul că, deh, nu ştii dacă mâine mai vrea să îţi fie consort! După mine, asta ar fi secretul căsniciei fericite şi moartea monotoniei cu care (cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc! ) se confruntă la un moment dat orice cuplu. Dacă ţi-a plăcut, a doua zi, ai face-o din nou. Dacă nu, a doua zi ai fi liber ca pasărea cerului! Şi dacă peste o săptămână ai chef de măritiş, te duci iar la primărie. ŞI s-ar exclude din start ideea urâtă a divorţului, pentru că mariajul ar expira de la sine după 24 de ore. Ca să nu mai zic că nu ar mai exista nici adulter, pentru că dacă tot îţi vine chef să îţi faci de cap , o poţi face în perioda dintre două căsătorii... Ideea nu mi se pare deloc rea. Termenul de o zi ar putea fi extins cu indulgenţă până la o săptămână, dar deja ar interveni rutina....Hmm....Nu, nu ar fi deloc rău!

Cuvintele care fac o femeie fericită

Dacă ar fi să scriu un mic tratat ( cred că este prea mare cuvântul, dar altul nu am găsit!) despre cuvintele care fac fericită o femeie, aş pune pe primul loc aceste două mici, dar minunate cuvinte. " Ai slăbit!". Mi s-a întâmplat de două ori, în două zile. Persoane diferite, deci păreri cu atât mai obiective. Evident,nimic nu m-ar fi putut face mai fericită, având în vedere foamea cumplită cu care mă lupt de pe la Crăciun încoace şi, mai ales, cele patru cutii cu bomboane primite în ultima lună de care NU m-am atins. Deci, aviz amatorilor. Dacă vă întâlniţi cu o damă, mai mult sau mai puţin agreabilă, şi vreţi să o vedeţi zâmbind (din toată inima!!!!), spuneţi-i doar atât: " Ai slăbit!" Dacă vreţi ca zâmbetul să fie larg şi faţa să i se inunde de bucurie, adăugaţi cuvântul " Vai!", adică spuneţi aşa: " Vai, ce ai slăbit!" Efectul este garantat.

Terapie prin shopping

Am o stare proastă. Pentru că afară continuă să fie inuman de frig şi pentru că primăvara se lasă aşteptată. Enervant de mult. Un singur lucru m-ar putea scoate din starea asta. O sesiune de shopping. Mi-aş dori să fac parte din categoria femeilor care atunci când au o zi proastă se refugiază în muncă, fac sport sau citesc o carte. Munca, în general, îmi accentuează stările proste, sportul nu îmi place, iar când citesc, trebuie să am altă stare ca să pot înţelege ce spune autorul. Shoppingul rămâne terapia preferată, indiferent cât de superficială poate părea treaba asta (nici nu am pretenţia că aş fi profundă!) Dacă cineva m-ar întreba care este sportul preferat, aş răspunde, fără ezitare : Alergatul prin magazine. Mi-am testat limitele. Pot sta 10 ore la mall, fără să îmi fie foame şi chiar fără să simt nevoia să fumez. O sumă decentă de bani şi un periplu prin magazine, soldat cu ceva achiziţii noi (măcar una!) m-ar scoate rapid din orice stare proastă. Nu am cu ce să compar chemarea vitrinelor ca să redau exact sentimentul frumos pe care mi-l conferă mie o sesiune de shopping. Îmi plac manechinele frumos aranjate care parcă te îndeamnă să intri. Iubesc zgomotul făcut de umeraşele din plastic pe care stau agăţate frumos hăinuţele.Iar mirosul.....hmmm, mirosul hainelor noi, elimină instant orice urmă de depresie. Cuvintele magice " Vă pot ajuta cu ceva?" îmi creează automat o stare euforică. Sentimentul pe care îl ai când ajungi la casă cu achiziţia nouă ( o eşarfă, o bluzică, o ceva....orice), plăteşti şi ieşi cu comoara afară este curată terapie. Şi, trust me, chestia asta cu terapia nu e legendă. Am testat pe pielea mea. Indiferent care a fost motivul depresiei, la finalul unei şedinţe de cumpărături, când ajung acasă şi îmi admir " prada", frumos întinsă pe canapeaua din sufragerie, jur că nici măcar nu îmi mai amintesc de ce am fost supărată. Este adevărat, terapie păguboasă, dacă este dusă la extrem. Şi la mine, merge undeva spre patologic, pentru că aş fi în stare să las într-un magazin de haine şi banii de pâine. Am văzut o dată un film cu o gagică plină de datorii şi dependentă de cumpărături. M-am regăsit, evident, dar, what the fuck... Im not the only one. Offfff. Din păcate, situaţia financiară nu îmi permite astăzi să îmi tratez despresia( de iarnă prelungită combinată cu primăvară întârziată) printr-o sesiune de cumpărături, aşa cum aş vrea eu. Şi totuşi...De o ojă....un ruj....o cremă de pantofi...un parfum în rate....ceva micuţ şi ieftin, trebuie să găsesc eu.....

Fucking fairy tales.....

Am o problemă cu basmele clasice. Da, da, poveştile acelea siropoase fără nicio legătură cu realitatea care induc copiilor (mai ales, fetiţelor) o percepţie greşită despre ce îi aşteaptă in real life. Din punctul meu de vedere, pe cărţile cu basme (gen Fraţii Grimm sau Andersen) ar trebui trecut un avertisment: " Fără nicio legătură cu realitatea!". Să luăm, spre exemplu, Cenuşăreasa. Un basm tâmpit care te învaţă să rabzi, să înghiţi, să stai în poziţia cocoşat, să fii sclav, să nu ripostezi şi să aştepţi. O minune şi un prinţ. Dincolo de chestia total neigienică cu trecutul pantofului dintr-un picior în altul, mă enervează faptul că basmul induce următoarea idee: printul te va găsi până la urmă, doar că trebuie să testeze si alte picioare de damă până ajunge la ale tale. Tu trebuie să stai cuminţică şi să aştepţi până te nimereşte. Fucking Cinderella! Nu ar fi fost mai simplu, dacă nu îşi pierdea pantoful (căscată rău, oricum!), lua atitudine,le-o tragea surioarelor şi mămicii vitrege, îşi lua lumea în cap, făcea carieră şi îşi alegea din lumea larga un prinţ mai hotărât?! Am aceeaşi problemă şi cu Frumoasa din pădurea adormită. Ok, înţeleg că a dormit cam mult şi că nu a fost vina ei. Dar de ce trebuia să vină tot un prinţ să o scoată din letargie. Nu putea să se ridice şi ea singurică, pur şi simplu?! Îmi displace total şi Frumoasa şi Bestia, altă poveste tâmpită, fără nicio legătură cu realitatea, care ne învaţă copiii că o frumoasă şi un urât ar convieţui frumos împreună. Not true! Chestiune de timp până când Bestia ar deveni extrem de geloasă şi i-ar face viaţa un calvar Frumoasei. Şi tot chestiune de timp până când Frumoasa s-ar îndrepta către alte orizonturi, sictirită de faţa grotească a Bestiei. Aaaaaaaaaa, dar cea mai mare problemă o am cu Mica sirenă (basmul meu preferat din copilărie, din păcate). Ea, sirenă, el, evident, prinţ. Basmul induce sărmanelor fetiţe ideea de sacrificiu pentru marea dragoste. Ok, sacrificiu, de acord. Dar de ce trebuie să îl facă ea?! De ce a trebuit să renunţe ea la coadă, şi nu el, la picioare.El putea pur şi simplu că înveţe să înoate sau să îi crească din senin coadă şi uite aşa trăiau fericiţi pe fundul oceanului. Aş avea ceva de obiectat şi la Lampa lui Aladin. Dumnezeule! Ce înseamnă asta: freci chestia aia de câteva ori pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Dezgustător. Dacă aş putea , aş rescrie poveştile pentru copii. Măcar următoarele generaţii să nu mai fie dezamăgite. Să pornească la drum în viaţă pregătite pentru ce le aşteaptă. Să le fie clar că nu există nici prinţi, nici prinţese. Să înţeleagă că aşteptarea nu are niciun rost. Şi să priceapă de la bun început că nu există minuni...

Soţia perfectă în 1955

Navigând astăzi pe net, am dat din întâmplare peste un text care m-a amuzat teribil. Este un extras dintr-un manual pentru femei, scris prin 1955. Redau mai jos pasajul pentru amuzamentul doamnelor şi, recunosc, în ciuda bărbaţilor. Voila! “Pregătiţi cina la timp. Planificaţi deja de dimineaţa sau chiar din seara precedentă, ca soţul dumneavoastră să fie primit cu o cină gustoasă când ajunge acasă de la munca. Astfel vă veţi asigura că soţul dumneavoastră va şti că v-aţi gândit la el, în timp ce el era la muncă, şi că vă ocupaţi de nevoile lui. La majoritatea bărbaţilor le este foame când vin acasă de la muncă şi prin faptul că veţi găti ceva din mâncărurile lui preferate veţi asigura un bun venit călduros pentru el. Pregătiţi-vă pentru primirea lui. Odihniţi-vă 15 minute înaintea sosirii lui, astfel veţi fi proaspătă şi atractivă când ajunge. Aranjaţi-vă machiajul, puneţi-vă o panglică în păr şi prezentaţi-vă proaspătă.

Soţul dumneavoastră a petrecut mult timp între oameni obosiţi la locul lui de muncă. Fiţi interesantă şi veselă. Ziua lui de lucru a fost plictisitoare şi are nevoie de puţină distracţie şi una din datoriile dumneavoastră este să asiguraţi acest lucru. Reduceţi zgomotul. Când vine acasă soţul dumneavoastră opriţi aparatele casnice şi ziceţi-le şi copiilor să fie mai liniştiţi. Fiţi fericită că îl revedeţi. Zâmbiţi călduros şi arătaţi-vă dorinţa sinceră de a-i satisface dorinţele. Ascultaţi ce vrea să zică şi chiar dacă aveţi multe de zis nu faceţi asta exact după sosirea lui. Prima dată să vorbească el, sigur are lucruri mai importante în mintea lui decât dumneavoastră. Nu-l deranjaţi. Nu vă plângeţi dacă soţul dumneavoastră ajunge acasă târziu sau dacă vrea să plece undeva la cină fără dumneavoastră. În loc de ceartă încercaţi să înţelegeţi ce presiune mare este pe el din cauza locului de muncă. Când este acasă sigur vrea să se odihnească şi să se relaxeze. Şi în cele din urmă nu puneţi întrebări fără rost şi nu puneţi la îndoială deciziile şi integritatea lui. Nu uitaţi că el este şeful casei, deci îşi va pune în practică propria voinţă cinstit şi corect. Şi ţineţi minte, femeia bună ştie unde îi este locul.” P.S. Slavă Domnului că nu m-am născut în perioada aia!!!!!!!

Bad news....

Am vrut sa cunosc un cuplu care a reuşit să supravieţuiască 57 de ani de casnicie împreună. Oarecum, din curiozitate. Recunosc, m-am dus croită să ascult o frumoasă poveste de iubire, despre înţelegere, răbdare, împlinire sufletească şi, din nou, dragoste. El, un domn în jur de 70 de ani, mi-a îndeplinit cumva aşteptările. Spusă din gura lui, povestea lor celor 57 de ani de căsnicie/relaţie a sunat idilic. Nevasta lui a fost cea mai frumoasă femeie din lume, a fost dragoste la prima vedere, a iubit-o, o iubeşte. Nu au stat o zi despărţiţi. S-au înţeles şi s-au respectat. Frumooooos, mi-am zis.... Am vrut să ştiu şi părerea doamnei. Mă aşteptam, sincer, ca descrierea celor 57 de ani de relaţie să fie şi mai poetică, că deh, doar e femeie. Mi-a ascultat atent întrebările, m-a fixat şi m-a lovit. "Iubirea? Iubirea e un vis, donşoară. Durează puţin, după care te afunzi într-un butoi cu rahat! Cum să supravieţuieşti lângă un bărbat atâţia ani? Renunţând complet la calitatea ta de femeie!". Cam astea au fost cuvintele ei şi cam asta a fost reacţia mea. " Esteeeeeeee! Ştiam eu! N-avea cum!". Doamna, eroină dacă mă întrebaţi pe mine, a plecat şi m-a lăsat un pic cu gura căscată, prin francheţea de care a dat dovadă. Şi taman când mă pregăteam să îmi revin din şoc (recunosc, a fost un şoc), a băgat din nou capul pe uşă, m-a fixat iar, şi mi-a mai dat una. " Pentru un bărbat, există o singură convingere pe lumea asta. Sexul! Dacă e sex, e bine. Dacă nu, nu e bine!". Venind din gura unei femei de aproape 70 de ani, care a supravieţutit celor 57 de ani de căsnicie, replica a fost fix ca o lovitură sub centură. Şi culmea, şi la faza asta, am zis în gând " Esteeeee! Mamă, câtă dreptate areeeee....!" (de fapt, sub influenţa şocului, cred că nu am zis doar în gând!). Plecând din casa celor doi ( eroi, amândoi, până la urmă), m-am gândit aşa....Romeo şi Julieta. Facem un efort de imaginaţie, sărim peste episodul cu moartea, şi îi vedem căsătoriţi. După....10 ani să zicem. Ea... Sătulă de certurile dintre părinţi, obosită de crescutul copiilor, nemângâiată cum şi-ar fi dorit, nu îl mai vede pe consort...atât de Romeo. Îi scoate ochii în fiecare seară că vorbeşte prea des cu măsa , că pierde mai mult vremea încercând-şi spada, decât mângâindu-şi copii şi că îi cam fug ochii pe la alte domniţe. El a plecat de sub balcon de mult şi s-a mutat către alte orizonturi. Parcă îi e mai bine cu băieţii,decât recitându-i versuri Julietei. Şi, până la urmă, nici nu mai ştie ce dracu a găsit la ea.

S-a dus dracu poezia şi armonia şi s-a ales praful de amor. Concluzia? Nu am eu suficientă experienţă în domeniu, ca să trag o concluzie. O las pe doamna despre care vorbeam. Citez : ""Iubirea? Iubirea e un vis, donşoară. Durează puţin, după care te afunzi într-un butoi cu rahat!".

Set fire to the rain

Cand am auzit-o prima dată pe Adele, m-am gândit că cel care i-a rupt inima a făcut-o milionară. Melodiile alea de tăiat venele pe înserat, de altfel foarte frumoase, nu aveau cum să îi iasă atât de bine, dacă nu ar fi suferit pe rupte din amor şi dacă partenerul nu i-ar fi făcut inima ţăndări. Mai nou, taman când era pe valul valurilor, artista a ales să se retragă o perioadă (4-5 ani!!!!!) pentru a se dedica relaţiei amoroase. Acum, nu ştiu eu dacă cel pentru care lasă Adele celebritatea, este tot cel care i-a frânt inima, dar indiferent de situaţie, tot pare nedrept. Deci, fata ajunge pe culmile succesului ca urmare a suferinţei din dragoste şi renunţă la succes tot pentru dragoste ?! Foolish! Stupid! Îi dau maxim un an, după care urechile noastre vor fi gâdilate de ceva mai dureros decât " Someone like you!"

Vreau o dimineaţă de vară la mare....

Pe frigul asta cumplit de afara, eu mai am un singur dor. Ma rog, mai multe, combinate într-unul singur. Vară, dimineată, mare , cafea. Asta inseamna ca traiesc cu gandul la o frumoasa dimineata de vara, in care eu o sa imi savurez cafeaua, asa cum imi place mie (duuuulce si cu laptic) pe malul marii, foarte, foarte aproape de valuri. Îmi place racoarea diminetilor la malul marii. Senzatia aia de frig, plăcută, pe care o simţi când te învăluie briza rece şi senzaţia aia de căldură, şi mai plăcută, pe care o simţi când apare soarele. Pescăruşii deasupra, marea în faţă, zgomotul valurilor în urechi, cafeaua cu lăptic în faţă. Plus trei tigari.... ca, deh, viciul e menit să facă plăcerea mai mare. Sper doar să supravieţuiesc dorului până la vară...

De ziua îndrăgostiţilor.....

Mie mi-a cam pierit inspiraţia. M-am tot gândit la sărbătoarea asta şi nu mi-a inspirat nimic. Personal, nu cred că e nevoie de o zi anume în calendar pentru ca oamenii să-şi manifeste iubirea. Inimioarele, pluşurile, gablonţurile şi bombonelele nu au nimic de-a face cu dragostea. Ce înseamnă dragostea pentru mine am explicat într-o postare anterioară când am apelat la Marquez şi a lui " Dragoste în vremea holerei". Repet, Valentine s Day asta, nu îmi spune mai nimic. Nimic de scris aici. Personal, aş avea o istorie legată de ziua asta, dar pentru că cineva mi-a atras atenţia că postările de pe blog sunt prea personale, am să mă abţin....Ah! Uitasem că sunt femeie. Şi blonda pe deasupra. Ziua Îndrăgostiţilor, cu sau fără dragoste, se termină mai bine parcă, dacă primeşti cadouri. Şi am primit...

De ce urăsc eu iarna. Episodul 2

Pe fondul scenariilor apocaliptice de la TV şi prin prisma fiorilor pe care mi-i dă ninsoarea cu nemiluita de afară, revin asupra subiectului iarna. Mi-am amintit că mai am un motiv pentru care nu îmi place anoptimpul ăsta.Pentru că în fiecare an, dar chiar în fiecare an, ninge fix când nu trebuie. Cu mari eforturi, aş putea spune că îmi place zăpada DOAR de Crăciun. Îmi place să stau la căldurică, să primesc cadouri şi când e atmosfera mai în toi, să mă uit pe geam şi să văd că ninge. Chestia e feerică DOAR atunci. O zi, două, zăpadă decentă, temperaturi de bun simţ. Dar cum doamna iarna nu binevoieşte să ningă când vreau eu, de regulă, de Crăciun, e cenuşiu afară. Asta se întâmplă de Crăciun. În februarie, pe mine, deja mă apucă dorul de primăvară. Şi aştept să văd colţul ierbii, să dau cojocul jos, să fie reduceri la încălţăminte, să simt razele soarelui, să mă apuce astenia. Evident, iarna mi-o trage din nou şi, cam pe la mijlocul lunii februarie, începe să ningă cu nemiluita. Ca acum. Şi parcă nu se mai opreşte.....în ciuda mea! Uite d-aia am să postez eu o melodie de Crăciun. Nu am miros de sarmale în casă, dar ceva cadouri mi-am făcut singură ieri. A, şi îmi mai fac unul mâine. Căldurică este, afară ninge, deci....Merry Christmas!

Beautiful song....

Mi-am amintit de melodia asta. Şi acum mă cam obsedează, aşa că o las aici....sa îi obsedeze şi pe alţii :))))

1000 de gânduri.....

Despre viaţă...

Ciudate fiinţe mai suntem şi noi oamenii.....În general,trăim din inerţie şi, în mod ciudat şi ironic , moartea ne aminteşte de viaţă. Mă iau pe mine ca exemplu, deşi mi-ar plăcea să cred că nu sunt singura ciudăţenie de pe pământul ăsta. Trăiesc pur şi simplu, fără să mă gândesc la ce presupune chestia asta numita viaţă. Îmi duc zilele prezente în aşteptarea celor viitoare, din motive puerile. Aştept ziua de leafă, ca să îmi iau cizmele alea pe care le tot aştept la reducere. Aştept week-end-ul, ca să îmi petrec mai mult timp cu copilul meu. Aştept seara, ca să văd un film. Aştept primăvara ca să scap de cele cinşpe straturi de haine şi ca să văd soareeeeeleeeeee. Aştept vara, ca să plec în concediu. Aştept iarna , ca să vină Crăciunul. Şi, evident, aştept următorul an, cu gândul că va fi mai bun. Poate o să fiu mai slabă, poate o să am mai mulţi bani, poate mai văd o dată Parisul aşa cum aş vrea. Practic, sunt într-o permanentă aşteptare de când m-am născut, cu gândul la ziua de mâine, trăind, fără să realizez, ziua de azi. Îmi amintesc că aşteptarea asta are totuşi o limită şi că viaţa are un dead line , în general, atunci când moare cineva. Spre exemplu. Astăzi, Whitney Houston. Preţ de câteva clipe am realizat că sunt în viaţă. Şi că treaba asta se va termina la un moment dat, fie că îmi place sau nu. În capul meu(blond, da) preţ de câteva minute au alergat haotic nişte idei. De genul: Doamne, eu sunt vie! Asta e o viaţă. Alta nu mai am. Ar trebui să şi trăiesc! Că, uite, ceasul face tic-tac, săraca Whitney....Ar trebui să mă regrupez. Ar trebui să fac aia, aia....Aaaaa, şi chestia aia. Neapărat. Acum! Azi! Ideile s-au potolit după câteva clipe, când am revenit la viaţa din inerţie. M-am gândit imediat că mâine e luni, o să mă duc la muncă şi o să îmi fie foooooooarte frig. Am început din nou să număr zilele până la primăvara. Şi mintea mi-a fugit către concediul de la vară.Şi în celelalte două minute era deja pe câmpii frumoase....peste 15 ani. Până data viitoare, când mai moare cineva...

Fantezie în ritm de vals.....

What if.......

Nu am crezut niciodata în karma, destin, reîncarnare sau cum s-or mai fi numind chestiile astea pe care oamenii obişnuiesc să dea vina când realizează că viaţa lor s-a cam dus dracu. Principiul meu: Viaţa e fix aşa cum ţi-o faci! Oameni mult mai deştepţi ca mine, care au studiat îndelung problema, au ajuns însă la alte concluzii. Dar nu despre karma vreau eu să vorbesc, ci despre altă noţiune, tot din sfera aia. Suflete pereche. Există o teorie a oamenilor ăştia, mai deştepţi ca mine, potrivit căreia , sufletele astea pereche, nu ar fi doar o metaforă sau o figură de stil, ci ceva real. Puţină teorie o să fac şi eu aici, pornind de la nişte chestii pe care le-am citit. So.....SUFLETELE PERECHE sunt acele fiinţe care au avut o iubire atât de profundă, într-o viaţă anterioară, încât se întâlnesc în actuala lor viaţă, iar sentimentele sunt la fel de profunde. Teoretic, acestor suflete li se dă şansa să se întâlnească pe parcursul mai multor vieţi, se pare, pentru a se ajuta reciproc. Se regăsesc pentru că au ceva să îşi transmită, pentru a evolua, cumva, spiritual. Rareori, zic specialiştii deştepţi, sufletele pereche se întâlnesc pentru a a evolua împreună, adică pentru a trăi împreună. Trist, ştiu, dar aşa zice teoria. Karmiştii susţin că aceste suflete se întâlnesc într-un moment critic al existenţei lor, iar regăsirea şi iubirea are drept scop deblocarea acestui moment critic. Întâlnirea cu sufletul asta pereche are un rol important. Se zice că le-ar schimba practic viaţa celor doi (două, cine ştie). M-am întrebat şi eu: bine, bine, dar de unde să ştii care e sufletul pereche. Ei bine, m-a lămurit tot teoria. Există un sentiment aparte atunci când îţi întîlneşti sufletul pereche:nu e doar atracţie fizică, ci o emoţie atât de profundă, că trece dincolo de limitele trupeşti. Regăsirea sufletului doare. Citez: " puteţi simţi stări de rău, dureri fizice, dorul poate fi imens, iar sentimentul că nu puteţi fi împreună, de nesuportat". Hmmm.....Pentru cei care vor citi aceste rânduri şi vor suspina cu gândul că se numără printre puţinii fericiţi care au avut parte de întâlnirea karmică, am veşti proaste. Teoria zice că RAREORI cele două suflete se căsătoresc sau trăiesc împreună. Întâlnirea este mai mult o lecţie de destin, menită să schimbe cele două vieţi, aflate într-un moment de răscruce. Chiar dacă relaţia nu are happy-end, citez "este o binecuvântare să-ţi întâlneşti sufletul pereche şi nu ai dreptul să ratezi această şansă". Cei mai mulţi dintre noi nu au parte de binecuvântarea asta.Ceilalţi, zice-se, intră la categoria norocoşi. Aşa că, cei care consideraţi că v-aţi întâlnit, măcar o dată în viaţă jumătatea, fiţi fericiţi. Chiar dacă, de atunci, nu mai ştiţi nimic de el/ea. You never know....

I remember you....

Woke up to the sound of pouring rain The wind would whisper and I'd think of you And all the tears you cried, that called my name And when you needed me I came through I paint a picture of the days gone by When love went blind and you would make me see I'd stare a lifetime into your eyes So that I knew that you were there for me Time after time you there for me Remember yesterday, walking hand in hand Love letters in the sand, I remember you Through the sleepless nights and every endless day I'd want to hear you say, I remember you We spent the summer with the top rolled down Wished ever after would be like this You said I love you babe, without a sound I said I'd give my life for just one kiss I'd live for your smile and die for your kiss Remember yesterday, walking hand in hand Love letters in the sand, I remember you Through the sleepless nights and every endless day I'd want to hear you say, I remember you We've had our share of hard times But that's the price we paid And through it all we kept the promise that we made I swear you'll never be lonely Woke up to the sound of pouring rain Washed away a dream of you But nothing else could ever take you away 'Cause you'll always be my dream come true Oh my darling, I love you Remember yesterday, walking hand in hand Love letters in the sand, I remember you Through the sleepless nights and every endless day I'd want to hear you say, I remember you

Dor

Am nişte dor.Nu ştiu dacă să îl ţin sau să îl dau. Oare, se face mai mare? Cred ca il dau pana la urma. Nu mi se pare sanatos....

Draga Facebook,

De când te-am văzut întâiaşi dată, pentru prima oară, am simţit că nu voi mai fi cea dinainte. Cochetasem o vreme cu ruda ta vitregă, Messenger, dar nimic nu mă pregătise pentru aşa ceva. Relaţia noastră a început sfios. O mică postare, doi-trei prieteni, un scurt chat furat, pe înserat. M-ai cucerit treptat. Pe nesimţite, aş zice. Şi nu te supăra, dragule, nu e o jignire. It s been.....ceva vreme de când degetelele mele au postat sfioase pe wall-ul daruit de tine, iar inima mea a tresărit când am descoperit ce e ala feed-back. Relatia noastra a evoluat de la ceva inocent, la ceva patologic. De la o oră calmă petrecută cu tine pe zi, la începutul relaţiei noastre, am ajuns să trăiesc prin tine, pentru tine, cu ajutorul tău. De fapt, ca să fiu sinceră, dragul meu m-ai acaparat cu desăvârşire. Ziua mea începe cu tine, pe la 6 dimineaţa când ma trezesc vibrând cu gândul la wall şi alerg către tastatură să îţi spun ce stare am. Primul meu gând, la muncă, este, evident, la tine. Îmi ocupi mintea, îmi tulburi existenţa. Ajung acasă cu degetele obosite şi tu mă aştepţi cuminte, pe masa din bucătărie, ambalat frumos în laptop. Mă împart între tine şi cratiţă, ceva vreme, cu mustrări de conştiinţă, că mâna dreaptă a folosit mai mult polonicul, decât a folosit mâna stângă, tastatura. Nu mă culc, până nu te mai mângâi odata. Până nu mai simt, la miezul nopţii tastatura tremurând sub degetele mele avide de sharuit. Dragul meu Facebook, mi-ai provocat bataturi la buricele degetelor şi mi-ai închis gura definitiv. Nu mai vorbesc, postez. Nu mai trăiesc, sharuiesc. Iubitul meu Facebook, nu a fost de ajuns că m-ai acaparat pe mine. A trebuit să îmi iei şi copilul,care a învăţat să posteze, înainte să scrie mama. De ce mi-ai luat tu, ce am eu mai scump pe lume? Cum ai putut fi atât de crud să rupi de lângă o mamă dependentă de computer, un copil, naiv, firav şi să îl arunci în lumea virtuală, fără nicio urmă de regret. Love, îndură-te de mine, până nu e prea târziu. Rupe orice legătură cu mine, fii crud, fă-te rău,dar lasă-mă să trăiesc. În acest ritm, am să mă trezesc la 80 de ani, cu ţigara în colţul gurii ridate şi înţepenite de proteza dentară, tremurând de Parkinson în faţa monitorului şi constatând că s-a dus dracu viaţa mea, în vreme ce eu am sharuit.

Sugestii....

Cu toate că mai sunt multe grade cu minus până la 8 martie, asta seară am CHEF să scriu despre femei. Şi nu am cu ce altceva să încep, decât cu începutul. Cu Geneza, aşa cum o văd eu. Îmi place să cred că Dumnezeu a creat-o pe Eva, după Adam, pe principiul "save the best for last". A vrut să vadă ce îi iese şi, uite aşa, l-a făcut pe Adam. Cred că nu i-a plăcut foarte tare ce a făcut, a îmbunătăţit formula şi, în final,i-a ieşit perfecţiunea. Şi pentru că tot am ajuns la capitolul asta creştin(la care, by the way, am muuuulte obiecţii), îmi place, de asemenea, să cred că, între Iisus şi Maria Magdalena a fost o poveste de dragoste. Clar! Şi, sunt convinsă, să rolul Lui ar fi trebuit să fie dus mai departe de EA, după crima odioasă. Evident, nişte misogini cretini au întors în punctul ala, foaia, în favoarea bărbaţilor. Şi nu, nu mi se trage de la Codul lui Da Vinci, ci de la alte cărţi cu templieri şi Sfântul Graal. Revenind la femei, pentru mine lucrurile sunt clare: fiecare bărbat ar trebui să ridice cel puţin o dată pe zi o rugăciune de mulţumire către cer pentru faptul că EXISTAM. În primul şi în primul rînd, dacă nu am fi fost noi, nu ar fi fost nici ei. Presupunând prin absurd că s-ar fi putut naşte ei singuri ( God knows prin ce orificiu!), după ce s-ar fi iubit în prealabil între ei şi ar fi suportat nouă luni de sarcină tot între ei( şi recunoaşteţi, imaginea e horror), lumea nu ar fi avut oricum niciun farmec. Nu ar fi existat, să zicem, poezii de dragoste. Imaginaţi-vă ce-ar fi fost Eminescu fără Veronica...Nu ar fi existat melodii de dragoste. Cum i-ar fi cântat, să zicem, Elvis, unuia... " Love me tender...."?? Banii nu ar fi avut nicio valoare, pentru că nu ar fi avut cine să îi cheltuie. Lumea ar fi fost colorată în negru, gri, albastru şi, eventual, maro. O viaţa fără roz şi mov. Pantofiiiii, nu ar fi fost ce sunt azi. Parfumurile, nu ar fi fost ce sunt azi. Cel mai probabil, nu ar fi existat conflicte, în lipsa noastră, ceea ce ar fi făcut viaţa anostă. Şi dacă, totuşi, s-ar fi pornit vreun război, atunci s-ar fi căsăpit între ei, până la ultimul, pentru că nu ar fi existat diplomaţia, şi rasa umană ar fi fost caput, în primii 100 de ani. Două argumente supreme mai am: o bere cu băieţii nu ar mai fi fost o bere cu băieţii, în condiţiile în care nimeni nu ar fi aşteptat acasă cu polonicul după uşă. ŞIIIII..........Ce ar fi fost lumea fără sâni?!? Ce-ar mai fi cântat poeţii, ce-ar mai fi pictat pictorii , ce-ar mai fi mângâiat ei? Argumente ar mai fi, dar cele menţionate mai sus, mi se par suficiente. De aceea cred eu că masculii ar trebui să mulţumească zilnic Divinităţii că EXISTĂM şi că le facem viaţa frumoasă ( da, da , am zis frumoasă). A, şi ar mai fi ceva. Recomand muuuuultă iubire, răsfăţ, adoraţie, mângîiere,respect şi vorbe dulci, între rugăciunile de mulţumire! Evident, la adresa NOASTRA.

Pur şi simplu...

Dacă faci o greşeală şi te încurci, continuă să dansezi tango...

Muzica...

Lucruri serioase....

Nu am scris in viaţa mea despre dragoste(decât poate vreo scrisoare, în tinereţe)şi nu am de gând să mă apuc acum. Dar pentru că I m in a romantic mood şi pentru că mi-am amintit( pur şi simplu întâmplător!!!) de o carte, aş spune câte ceva. Despre carte. "Dragostea în vremea holerei"(pentru cine nu ştie, autor Gabriel Garcia Marquez) nu este cartea mea preferată. Este însă povestea mea de dragoste preferată: citită, imaginată, văzută (s-a făcut şi film, by the way), admirată. Florentino Ariza( EL) se îndrăgosteşte fulgerător de Fermina Daza (EA).O vede, îi scrie o scrisoare şi începe o frumoasă poveste de dragoste. Pentru început ea îi împărtăşeşte dragostea, până intervine tatăl hapsân (al EI), care îi scoate cumva iubirea din cap. Cert este că ea îl respinge pe Florentino şi aici începe povestea adevărată. Fata se căsătoreşte cu un doctoraş care îi face viaţa frumoasa, face copii, etc. El....eh, cu el e altă poveste. Pe Florentino dragostea l-a lovit mai rău decât holera. Mi-a plăcut descrierea sentimentului ca un fel de boala.Doare, fizic şi psihic. Din momentul respingerii, Florentino nu ratează nicio femeie şi îşi îneacă amarul în patul a sute şi sute de dame, pe care le notează conştiincios în carneţel. Nu îşi trădează în schimb dragostea pentru EA. Inima rămâne la EA. Aşteaptă să moară doctoraşul şi DUPĂ CINCIZECI ŞI UNU DE ANI,NOUĂ LUNI ŞI PATRU ZILE, merge la EA şi îşi mărturiseşte dragostea. La aproape 80 de ani, batrâneii îşi petrec luna de miere pe un vas. Şi tot atunci fac dragoste pentru prima oară. Memorabil momentul în care Florentino îi cere căpitanului de vas să arboreze steagul semn de holeră, pentru a nu fi deranjaţi de nimeni. Am citit cartea de vreo trei ori, am văzut filmul de vreo patru ori. Eu zic că asta e dragoste.

Cu dedicaţie....pentru cele mai frumoase amintiri...

De ce insist în prostie să fac meseria asta...

Îmi amintesc cu exactitate momentul (fericit sau nefericit, încă nu m-am decis) în care mi-am zis în capul meu naiv (deşi parul nu era blond) că eu vreau să mă fac jurnalist. Avem vreo 16 -17 ani, eram în liceu şi văzusem un film. Culmea, ca să vezi cum un film îţi poate schimba viaţa. Filmul, siropos de altfel, se numea " Mesaj din Vietnam", iar personajul principal era o ziaristă blondă (culmea!), corespondent de front. Dincolo de povestea siropoasă de iubire a personajului blond cu un ofiţer, pe front, am reţinut cât de fascinantă e meseria. În naivitatea celor 17 ani ai mei, am zis , asta vreau să fac. Şi asta am făcut. Pentru că aşa mi s-a părut firesc la vremea aia, după liceu, am plecat să fac o facultate de profil. ŞI am făcut Jurnalistica. Ulterior, aveam să aflu că treaba asta a fost total nefolositoare. Ceva, ceva, mi-a rămas în cap, dar teoria nu are nimic de-a face cu practica. Evident, la un moment dat, am ajuns într-o redacţie de ziar. Şi acolo am rămas pentru 11 ani. Un pic mai mult de un deceniu. Nu ştiu dacă ceea ce am făcut eu acolo, se poate numi presă. Cert e că, da, am scris la ziar. Venisem de la teoria din facultate convinsă că jurnalistul este câinele de pază al societăţii. Practica, m-a învăţat repede că, la un anumit nivel, e mai degraba un căţel. Un căţel care, uneori, în loc să muşte mâna care îl bate, o linge cuminte.Am văzut ziarişti transformaţi în negustori. Am văzut ziare tranformate în gazete de perete. Am învăţat că afacerea bate meseria şi câştigul bate profesionalismul. Am învăţat că nu tot ce scrii, are voie la ziar. M-am enervat, în naivitatea mea, când materialele ajungeau la coş pentru că nu se pliau pe politica editoriala (ah, ce îmi mai place sintagma asta!)În fine, am văzut şi învăţat multe. Am amintiri de tot felul. Dacă mă gândesc la satisfacţii, nu îmi vine în cap decât una. La un moment dat, au ajuns în redacţie, în cautare de ajutor, doi părinţi disperaţi, al căror băieţel avea nevoie disperată de o operaţie în Belgia. Aveau nevoie de bani. Cu ajutorul celor de acolo, am pornit o campanie de strângere de fonduri. Am scris despre treaba asta şi am reuşit să schimbăm ceva. Am luat-o din poartă în poartă, la un moment dat, chiar prin castelele romilor de la Buzescu (de altfel, oameni primitori, la vremea aia). Banii s-au strâns, părinţii au operat copilul, iar eu am rămas cu o satisfacţie profesională. Nu a fost jurnalism la cel mai înalt nivel, dar a fost acea parte a jurnalismului menită să schimbe ceva. Şi a schimbat în bine o viaţa. Au fost şi altfel de satisfacţii. Până şi înjurăturile primite, au fost un fel de satisfacţii.În meseria asta, şi o plângere penală, poate fi o satisfacţie, până la un anumit punct (adică , să nu se lase cu amendă). Niciodată nu am avut satisfacţii materiale din meseria asta. Ohoo, de câte ori am participat la greve făcute de muncitori care nu îşi luaseră salariul, în condiţiile în care eu aşteptam leafa de o lunăăăă. La un moment dat, am vrut să încerc jurnalismul la alt nivel. Şi l-am încercat. Am învăţat alte lucruri, mai mult sau mai puţin plăcute. Am învăţat să mă bucur (nu exagerez!) când în urma unui accident erau mai mult de doi morţi,pentru că numai aşa era ştire. M-am trezit înjurând vreun nefericit care tocmai se aruncase de pe bloc, pentru simplu fapt că nu avusese bunul simţ să moară (dacă tot avusese de gând.....) Ca să avem şi noi trafic bun.Da, am gustat din partea mai puţin umană a presei. Fac meseria asta de aproape 13 ani. Şi,nu! Nu mă consider încă un jurnalist. Poate de aceea insist în prostie să fac meseria asta în continuare. Cine ştie, poate într-o zi o să ajung. E clar că nu o fac pentru bani. Şi, recunosc. Nu ştiu să fac altceva...

Am o relaţie cu calculatorul si cred ca e grav....

Ziua asta începuse nesperat de bine, în ciuda gerului de afară. Am venit la muncă cu zâmbetul pe buze, chestie care nu mi s-a mai întâmplat de muuuuulta vreme. Mi-a pierit instant şi zâmbetul şi farâma de entuziasm care reuşise să răzbească prin ger şi viscol. Nu mergea netul. Am avut acelaşi sentiment de dezamăgire, nelinişte, dezastru ca atunci când cineva îţi trage ţeapă (nu că aş fi păţit asta vreodată...)Treaba asta mi-a dat de gândit. Cred că am o relaţie cu calculatorul şi cred că e grav....Nu ştiu când şi cum am ajuns dependentă de computerul conectat la net, dar dacă mi se strică ziua pentru simplu fapt că nu pot intra în lumea virtuală, eu zic că e grav. Şi dacă acum mi-a venit inima la loc, pentru că netul s-a îndurat de mine, cred ca e la fel de grav...

De ce aş alege oricând o pereche de pantofi...

Vine un moment în viaţa oricărei femei, în care realizează că o pereche de pantofi o poate face mai fericită , decât orice bărbat. Fie el si fatal. De iubit, i-am iubit mereu, dovadă faptul că singurele amintiri cu articolele de îmbrăcăminte sau încălţăminte din copilărie sunt legate de pantofi. Nu îmi amintesc să mă fi marcat foarte tare vreo papuşă. Poate pentru că pe vremea aia, a raposatului, păpuşile erau terne şi cenuşii. Îmi amintesc în schimb o pereche de pantofi pe care mi i-am luat când aveam 10 ani. Genul-balerini. Culoare-albastră. Mărimea, nu o mai ştiu. Am fost tare mândră şi am avut mare grijă de ei. Cu timpul, de-alungul vieţii am învăţat că a investi sentimente, bani şi plăcere într-o pereche de pantofi e ...safe. Nu există limită, decât cea impusă de buzunar.Şi când vine vorba de pantofi, până şi buzunarele devin mai ascultătoare. Nu există poligamie în lumea pantofilor. Poţi să ai şi cu toc, şi fără, şi cu platformă şi decupaţi. De toate culorile. Toate modele. De fapt, niciodata nu vei avea prea mulţi. Tot timpul se va găsi loc în dulap. Pantofii sunt făcuţi EI pe măsura TA. Nu trebuie să te adaptezi, să te modelezi pentru ei. Pantofii se supun, fără discuţie. Şi dacă, din nefericire, ai făcut o investiţie proastă, îi poţi returna şi primeştii banii înapoi. Fără resentimente.Pantofii nu se supără, evident. Pantofii, dacă sunt de calitate, nu te trădează. Îi arunci tu. Nu ajung la altă femeie decât dacă îi dai tu. Şi atunci, sunt oricum prea uzaţi, şi-au făcut datoria şi nu îţi pare rău. O pereche de pantofi vechi este înlocuită fără nicio urmă de regret cu una nouă. Îţi aduci aminte de ei cu plăcere, chiar dacă nu îi mai ai. Rănile de la pantofi se vindecă în câteva zile şi în general nu lasă urme. Iar plăcerea achiziţionării unei perechi noi de pantofi poate fi echivalentă, după o anumită vârstă cu un orgasm. Mai ales dacă îi iei la reducere. Iată de ce iubesc eu pantofii. Recunosc, ceva mai mult acum, după 30 şi ceva de ani, decât înainte de 25.

Someone like you...

Nu îmi este clar dacă melodia asta mi-a înseninat sau mi-a îndurerat zilele urâte de iarna . Cert este ca îmi place...

De ce urăsc eu iarna...

Mi-am facut blog. Pentru cei care se întreaba, de ce, răspunsul este simplu: Uite aşa! Prima postare pe blog ar trebui să fie ceva profund şi serios, mă gândesc. Eventual, memorabil. Din pacate, mintea mea îngheţată de iarna asta perversa, nu poate produce nimic profund sau serios. Si ca sa ma razbun pe anotimpul asta perfid care imi  ingheata pana si ideile, am sa scriu impotriva lui. A ei, a iernii, zic. Asadar, de ce urasc eu iarna... Pentru ca nu imi place frigul si nici zapada. Paturica aia de omat , cantata de poeti, mie imi tine picioarele reci pana in martie. Imi strica incaltamintea si ma impiedica sa port tocuri, chestie care ma enerveaza teribil. Urasc anotimpul asta pentru ca orice iesire in aer liber se transforma instant in aventura riscanta. Fie jos este gheata si sunt nevoita sa fac echilibristica chiar si fara tocuri, fie jos este o fleoscaiala care intra in orice fel de cizme. A, si sa nu uit. Urasc, dar URASC sa ma imbrac gros, sa pun pe mine cinspe randuri de haine, care oricum nu ma incalzesc suficient si, in plus, ma fac sa par mai grasa decat sunt. A, apropos de asta. Evident, ca urasc iarna, pentru ca in anotimpul asta ma ingras. Si daca astea nu sunt motive suficiente, mai am: nu suport sa port caciula, imi pierd tot timpul manusile, racesc, mi se imbolnaveste copilul, cheltui mai mult decat ar trebui pentru ca niciodata nu imi iau cizmele sau haina  potrivita, platesc facturi mai mari, ceea ce reduce evident ratia de shopping, ceea ce duce, clar, la o stare nervoasa, si uite asa ajung prin februarie in prag de depresie, etc.
De cativa ani, constat ca anotimpul nu imi mai place nici macar la nivel contemplativ. Nu simt nicio feerie cand ma uit pe geam si afara ninge. In general, ma ia groaza. Faptul ca imi displace acest anotimp nu are nicio legatura cu varsta, ca sa clarificam si aspectul asta. Nu mi-a placut niciodata. Nu imi amintesc sa ma fi tavalit prin zapada in copilarie. Imi amintesc ca, la scoala, nu ieseam in pauza...deci, clar, antipatia, nu are nicio legatura cu varsta. Sincer, simt ca nu am refulat aici destul, pentru tot frigul indurat iarna asta si iernile trecute. Am de facut o precizare. Ca sa nu se inteleaga ca as fi vreun fel de Grinch. Imi place Craciunul. Ala e cu cadouri, acasa, la caldurica.