De ce insist în prostie să fac meseria asta...

Îmi amintesc cu exactitate momentul (fericit sau nefericit, încă nu m-am decis) în care mi-am zis în capul meu naiv (deşi parul nu era blond) că eu vreau să mă fac jurnalist. Avem vreo 16 -17 ani, eram în liceu şi văzusem un film. Culmea, ca să vezi cum un film îţi poate schimba viaţa. Filmul, siropos de altfel, se numea " Mesaj din Vietnam", iar personajul principal era o ziaristă blondă (culmea!), corespondent de front. Dincolo de povestea siropoasă de iubire a personajului blond cu un ofiţer, pe front, am reţinut cât de fascinantă e meseria. În naivitatea celor 17 ani ai mei, am zis , asta vreau să fac. Şi asta am făcut. Pentru că aşa mi s-a părut firesc la vremea aia, după liceu, am plecat să fac o facultate de profil. ŞI am făcut Jurnalistica. Ulterior, aveam să aflu că treaba asta a fost total nefolositoare. Ceva, ceva, mi-a rămas în cap, dar teoria nu are nimic de-a face cu practica. Evident, la un moment dat, am ajuns într-o redacţie de ziar. Şi acolo am rămas pentru 11 ani. Un pic mai mult de un deceniu. Nu ştiu dacă ceea ce am făcut eu acolo, se poate numi presă. Cert e că, da, am scris la ziar. Venisem de la teoria din facultate convinsă că jurnalistul este câinele de pază al societăţii. Practica, m-a învăţat repede că, la un anumit nivel, e mai degraba un căţel. Un căţel care, uneori, în loc să muşte mâna care îl bate, o linge cuminte.Am văzut ziarişti transformaţi în negustori. Am văzut ziare tranformate în gazete de perete. Am învăţat că afacerea bate meseria şi câştigul bate profesionalismul. Am învăţat că nu tot ce scrii, are voie la ziar. M-am enervat, în naivitatea mea, când materialele ajungeau la coş pentru că nu se pliau pe politica editoriala (ah, ce îmi mai place sintagma asta!)În fine, am văzut şi învăţat multe. Am amintiri de tot felul. Dacă mă gândesc la satisfacţii, nu îmi vine în cap decât una. La un moment dat, au ajuns în redacţie, în cautare de ajutor, doi părinţi disperaţi, al căror băieţel avea nevoie disperată de o operaţie în Belgia. Aveau nevoie de bani. Cu ajutorul celor de acolo, am pornit o campanie de strângere de fonduri. Am scris despre treaba asta şi am reuşit să schimbăm ceva. Am luat-o din poartă în poartă, la un moment dat, chiar prin castelele romilor de la Buzescu (de altfel, oameni primitori, la vremea aia). Banii s-au strâns, părinţii au operat copilul, iar eu am rămas cu o satisfacţie profesională. Nu a fost jurnalism la cel mai înalt nivel, dar a fost acea parte a jurnalismului menită să schimbe ceva. Şi a schimbat în bine o viaţa. Au fost şi altfel de satisfacţii. Până şi înjurăturile primite, au fost un fel de satisfacţii.În meseria asta, şi o plângere penală, poate fi o satisfacţie, până la un anumit punct (adică , să nu se lase cu amendă). Niciodată nu am avut satisfacţii materiale din meseria asta. Ohoo, de câte ori am participat la greve făcute de muncitori care nu îşi luaseră salariul, în condiţiile în care eu aşteptam leafa de o lunăăăă. La un moment dat, am vrut să încerc jurnalismul la alt nivel. Şi l-am încercat. Am învăţat alte lucruri, mai mult sau mai puţin plăcute. Am învăţat să mă bucur (nu exagerez!) când în urma unui accident erau mai mult de doi morţi,pentru că numai aşa era ştire. M-am trezit înjurând vreun nefericit care tocmai se aruncase de pe bloc, pentru simplu fapt că nu avusese bunul simţ să moară (dacă tot avusese de gând.....) Ca să avem şi noi trafic bun.Da, am gustat din partea mai puţin umană a presei. Fac meseria asta de aproape 13 ani. Şi,nu! Nu mă consider încă un jurnalist. Poate de aceea insist în prostie să fac meseria asta în continuare. Cine ştie, poate într-o zi o să ajung. E clar că nu o fac pentru bani. Şi, recunosc. Nu ştiu să fac altceva...