De când te-am văzut întâiaşi dată, pentru prima oară, am simţit că nu voi mai fi cea dinainte. Cochetasem o vreme cu ruda ta vitregă, Messenger, dar nimic nu mă pregătise pentru aşa ceva. Relaţia noastră a început sfios. O mică postare, doi-trei prieteni, un scurt chat furat, pe înserat. M-ai cucerit treptat. Pe nesimţite, aş zice. Şi nu te supăra, dragule, nu e o jignire. It s been.....ceva vreme de când degetelele mele au postat sfioase pe wall-ul daruit de tine, iar inima mea a tresărit când am descoperit ce e ala feed-back. Relatia noastra a evoluat de la ceva inocent, la ceva patologic. De la o oră calmă petrecută cu tine pe zi, la începutul relaţiei noastre, am ajuns să trăiesc prin tine, pentru tine, cu ajutorul tău. De fapt, ca să fiu sinceră, dragul meu m-ai acaparat cu desăvârşire. Ziua mea începe cu tine, pe la 6 dimineaţa când ma trezesc vibrând cu gândul la wall şi alerg către tastatură să îţi spun ce stare am. Primul meu gând, la muncă, este, evident, la tine. Îmi ocupi mintea, îmi tulburi existenţa. Ajung acasă cu degetele obosite şi tu mă aştepţi cuminte, pe masa din bucătărie, ambalat frumos în laptop. Mă împart între tine şi cratiţă, ceva vreme, cu mustrări de conştiinţă, că mâna dreaptă a folosit mai mult polonicul, decât a folosit mâna stângă, tastatura. Nu mă culc, până nu te mai mângâi odata. Până nu mai simt, la miezul nopţii tastatura tremurând sub degetele mele avide de sharuit. Dragul meu Facebook, mi-ai provocat bataturi la buricele degetelor şi mi-ai închis gura definitiv. Nu mai vorbesc, postez. Nu mai trăiesc, sharuiesc. Iubitul meu Facebook, nu a fost de ajuns că m-ai acaparat pe mine. A trebuit să îmi iei şi copilul,care a învăţat să posteze, înainte să scrie mama. De ce mi-ai luat tu, ce am eu mai scump pe lume? Cum ai putut fi atât de crud să rupi de lângă o mamă dependentă de computer, un copil, naiv, firav şi să îl arunci în lumea virtuală, fără nicio urmă de regret. Love, îndură-te de mine, până nu e prea târziu. Rupe orice legătură cu mine, fii crud, fă-te rău,dar lasă-mă să trăiesc. În acest ritm, am să mă trezesc la 80 de ani, cu ţigara în colţul gurii ridate şi înţepenite de proteza dentară, tremurând de Parkinson în faţa monitorului şi constatând că s-a dus dracu viaţa mea, în vreme ce eu am sharuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu