Constatări la kangoo-jumps

Vine o vârstă în viaţa fiecărei femei la care realizează că forţa gravitaţională este o chestie perfidă şi enervantă. Şi că anumite chestii, menite de la natură să fie ferme şi drepte, o iau, ostentativ, în jos. Şi odată făcută constatarea amară, până şi cea mai sedentară femeie din lume trage concluzia că ar trebui să se apuce de ceva sport. Şi uite aşa am descoperit eu kangoo-jumps. Recunosc, m-am dus mânată de gânduri mari: să dau jos kile şi să ridic în sus tot ce rămâne după ce dispare surplusul de kilograme. Şi pentru că n-am făcut în viaţa mea nici aerobic, nici jogging şi nicio altă formă de sport, m-am dus cu temerea că odată urcată pe ghetele alea simpatice, am toate şansele să cad în cap sau să leşin, după primele zece minute. N-am căzut în cap, e adevărat, n-am leşinat, dar nici foarte bine nu mi-a fostla prima şedinţă. Primele 10 minute au fost ok. Muzică , antren, distracţie, ce să zic, fun în toată regula. Eeee, după 10 minute, aproape că nu mai auzeam muzica din cauza gâfâielilor mele de om leşinat. Şi, evident, m-am oprit ca să pot scoate limba de un cot. Cum restul doamnelor şi domnişoarelor din sală, venite probabil din aceleaşi raţiuni ca şi mine, nu dădeau niciun semn de oboseala, m-am ridicat şi am continuat. Că doar nu era să mă fac de râs din prima, nu?! Şi cam aşa s-a desfăşurat prima şedinţă:10 minute în picioare, 5 minute jos. Starea pe care am avut-o la finalul orei de ţopăială întreruptă a fost însă atât de tareeee, încât m-am întors şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra. În fine, am insistat seară de seară, toată săptămâna, mânată de data asta de alte gânduri: Frate, cum dracu pot ţopăi unele doamne (mai în vârstă ca mineeeeee!!!!!!)o oră, fără întrerupere, şi eu trebuie să îmi dau duhul la fiecare 15 minute. Aşa că, dincolo de treaba cu forţa gravitaţională şi cu kilogramele, am decis să continui, în fiecare seară, până când o să îmi iasă şi mie o oră de ţopăială, fără întrerupere. Şi motivaţia asta din urmă, zău că le bate pe primele două. Şi totuşi, la kangoo, se întâmplă şi lucruri care fac bine la psihic. Socializezi. Şi uite cum am socializat eu, într-o seară, cu nişte fetiţe de 12 ani, venite acolo, cu siguranţă, din cu totul alte raţiuni, dat fiind că nu aveau probleme cu forţa gravitaţională şi erau subţiri ca un fir de aţă. Mama din mine nu s-a putut abţine să nu se gândească: " Jesssus, fetele astea au 12 ani. Şi poartă sutien. Şi sunt tareeee dotate. Sunt doar cu doi ani mai mari decât fiimea. Asta înseamnă că peste doi ani...Mamaaaaaaa, ce copil mare am şi ce bătrână sunt!" Şi la finalul şedinţei, aceleaşi fetiţe care îmi inspiraseră constatarea de mai sus, mi-au făcut o bucurie. " Mai veniţi şi luni? De ce veniţi? Sunteţi slabă şi nu aveţi burtă. Am văzut eu că nu aveţi burtă. Câţi ani aveţi?" Şi ăsta a fost momentul în care am declarat, cu mareeeee mareeeeeee mareeeeee mândrie : " Am 36 de ani şi un copil aproape la fel de mare ca voi". Si, cumva, cumva, tot o să reuşesc eu să ţopăi o oră, fără să mă opresc!

Maladia F 63.9

-Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9!Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura doctorului, în timp ce am simţit cum podeaua îmi trage în jos, ca un magnet puternic, corpul devenit, subit, moale ca o cârpă. Stătusem două ore în sala de aşteptare, afundată în gânduri sumbre. Vociferările vecinilor din dreapta şi din stânga scaunului în care îmi ţintuisem lipsa de vlagă îmi atrageau atenţia preţ de câteva minute, pentru ca apoi să mă afund şi mai rău în cele mai sumbre scenarii. Dacă e grav? Dacă o să mor?! Dumnezeule nu am cum să mor, am doar 25 de ani! -Am făcut ciroză la 30 de ani, de la o hepatită netratată la timp, şi-a început confesiunea bărbatul din stânga mea. Preţ de un minut , mărturisirea lui m-a scos din apocalipsa în care mă afundam. Văzând să suferinţa ne-a stânit interesul, mie şi vecinei din dreapta mea, a continuat : - De atunci stau numai prin spitale...Am cunoscut atâta lume bolnavă Şi tineri...foarte mulţi tineri. Astă iarnă, când am fost internat la Fundeni, a murit un tânăr de 25 de ani chiar la mine în salon. Tot ciroză...săracul... Confesiunea bolnavului de ciroză m-a aruncat şi mai rău în abisul gândurilor negre. 25 de ani ? A murit ? Dumnezeule, de-o vârstă cu mine. Dacă am ceva grav, dacă aflu că mai am un an de trăit ? Sau o lună ? -Am cancer ! spuse femeia din dreapta mea şi cuvintele ei m-au izbit ca ciocan în moalele capului. La sân, continuă ea. Am făcut citostatice două luni. Niciun rezultat. Se extinde. Am venit să mă programez pentru operaţie. Extirpare, îmi spuse şoptit ca şi cum vecinul din stânga, bolnavul de ciroză, nu trebuia să audă. N-am îndrăznit să o privesc. Am încercat să îi intuiesc vârsta după voce. Să aibă vreo 40 de ani…Cancer! 40 de ani! Extirpare! Oare…să fie posibil….cancer? Asta e incurabil..Nu scap....Dacă nu scap ? Dacă mor ? Şi mărturisirea femeii din dreapta mea dădu frâu liber celor mai morbide gânduri. O să mor înainte de a împlini 30 de ani. Da, da, sigur o să mor...Dacă am cancer, o să mor. Şi dacă am altceva şi e grav, tot o să mor. Şi gândurile negre se suprapuneau cu repeziciune. Singurul moment de luciditate pe care l-am avut în sala de aşteptare i s-a datorat vecinului din dreapta care s-a simţit dator să întrebe : -Dumneavoastră? Cu ce probleme? -Eu...mă simt rău, am răspuns, ca şi cum am fost pusă la zid. Nu ştiu de ce, am continuat fără să ridic privirea. -Cum rău ? Ce te doare ? a intervenit şi femeia cu cancer din dreapta. -Mă doare....tot, am răspuns în timp ce îmi îndesam bărbia în piept, evitându-le privirile vecinilor de suferinţă. Şi întrebările lor au făcut o potecă printre gândurile sumbre pe care au pornit în avalanşă întrebările mele. Dar chiar aşa ? Ce mă doare ? Eu am fost sănătoasă de când mă ştiu, nu am avut probleme ? Când am început eu să.... ? Da, da...Acum un an...După ce m-am despărţit de Radu. Da, după ce a plecat el şi eu am rămas singură. Cam la o lună după...Am început să am insomnii. Ba nu ! Am început să mă trezesc brusc, noaptea , la ora 4. Aşa a început totul...Mă trezeam la 4 dimineaţa. În fiecare noapte, la ora 4, mă trezeam pe marginea patului, aşteptând ceva, cu inima în gât. După câteva săptămâni, în care somnul meu se întrerupea brusc la ora 4, odihna a dispărut de tot. Îmi pierdusem somnul...Nu dormeam nopţi în şir. Apoi au apărut durerile de cap. Apoi palpitaţiile la inimă. Apoi nodul în gât....De câteva săptămâni am un nod în gât. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar ştiu că apariţia lui a declanşat plânsul din senin. Noaptea nu dormeam, dimineaţa venea cu dureri de cap, la prânz apăreau palpitaţiile la inimă, seara nodul din gât îmi provoca plânsul. Trăiam un coşmar. După tot atâtea luni în care insomniile, durerile de cap, palpitaţiile la inimă, nodul în gât şi plânsul deveniseră rutina mea cotidiană, mi-am dat seama că sunt bolnavă. Şi aşa m-am hotărât să merg la doctor. Şi aşa am ajuns aici. Între bolnava de cancer şi bolnavul de ciroză, aşteptând un verdict. Când asistenta mi-a strigat numele, terminasem de rememorat filmul evenimentelor care mă aduseseră în sala de aşteptare. -Rădulescu ! Intraţi ! M-am ridicat de pe scaun la fel de încet ca un condamnat la moarte care e chemat la execuţie. Când am intrat medicul nu şi-a ridicat capul din hârtii, iar eu am înţepenit în mijlocul cabinetului, între biroului lui şi patul pentru consulaţii. Am stat aşa preţ de câteva minute, încremenită până şi în gânduri. Şi aşa aş fi rămas probabil dacă medicul nu îşi ridica capul din hărtii. -Da ? Rădulescu Lavinia ...Vârsta ? -25, am spus cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o. -Ce problemă aveţi? -Eu…mă simt rău, am şoptit. Foarte rău..., am spus cu ultimele puteri şi sfârşeala mea l-a făcut pe medic să mă invite să stau jos. -Luaţi loc. Povestiţi-mi.. ce vă doare ? Privirea sinceră a medicului mi-a dat curaj şi am prins glas. Am spus totul dintr-o suflare ca şi cum confesiunea avea să mă scape de suferinţă. -Mă doare tot. Eu nu dorm, nu mănânc...am început să îmi spun oful. Ştiţi, sunt câteva luni de când mă simt rău. Întâi au apărut insomniile. În fiecare noapte mă trezeam la 4.00. Aşa, din senin. Mă ridicam pe marginea patului şi stăteam acolo. Nu ştiu de ce. Apoi mi-am pierdut somnul de tot. Nopţi în şir nu am închis un ochi. Pe urmă au început durerile de cap dimineaţa. M-am gândit că e normal, dacă nu dorm noaptea, să mă doară capul dimineaţa. După dureri, au venit palpitaţiile. Inima mea o ia la trap, din senin. Mă trezesc că se zbate în mine şi nu ştiu ce să fac. Şi apoi au venit serile cu nodul în gât. Şi plânsul. Mi-a apărut un nod în gât. Nu dispare de acolo toată ziua. Dar seara urcă din ce în ce mai rău, până îmi dau lacrimile. Şi încep să plâng. Nu pot să dorm . O iau de la capăt în fiecare noapte. În fiecare dimineaţă Mă doare tot, aşa cum v-am spus. Nu ştiu ce exact ce, dar ...tot. -Mda, spuse doctorul în timp ce îşi dădu ochelarii jos pentru a mă privi parcă mai cu atenţie. E clar.Doamnă ? Sau domnişoară ? -Domnişoară, am spus eu aşteptând cu inima cât un purice verdictul. -Nu sunteţi căsătorită ? întrebă doctorul şi mie interesul lui pentru starea mea civilă îmi stârni din nou scenarii sumbre. Vrea să îmi spună că o să mor şi se întreabă dacă am un soţ care să mă susţină... -Nu sunt căsătorită, i-am răspuns după o pauză. -Iubit ? insistă el, spre disperarea mea -Nu am iubit. Am avut , ne-am despărţit. De atunci au început stările, i-am mărturisit într-un puseu de sinceritate izbucnit din gândurile sinistre care îmi acaparaseră orice fărâmă de speranţă. Oare, ce mi-o fi venit să îi spun?! Mai are asta vreo importanţă ? Dacă mor... -Domnişoară, spuse medicul, dregându-şi vocea într-un ton mai serios. Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9! ________________________________________________ M-am trezit întinsă pe patul din cabinet, cu asistenta şi medicul deasupra mea. Am înţeles din discuţiile lor să leşinasem. Brusc, mi-am amintit şi de ce leşinasem. Mi-a spus că e grav. A zis că sunt bolnavă! -Şi-a revenit, a concluzionat asistenta către medic. Şi apoi, zâmbindu-mi ca unui muribund m-a întrebat: -Vă simţiţi mai bine ? -Da, am articulat , întorcându-mi privirea întrebătoare către medic. M-am ridicat uşor pe marginea patului şi fără să îl scap pe doctor din priviri, l-am întrebat -Ce am ? Ce e sindromul ala ? O să mor ? spuneţi-mi. Vă rog! Am privit buimaca faţa medicului şi am încremenit văzând un zâmbet în colţul gurii. -Sindromul F 63.9 e grav, dar nu incurabil , domnişoara. În registrul maladiilor, întocmit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sindromul F 63,9 e dragostea, domnişoară. Asta aveţi. Mai exact sindromul inimii frânte care este o extensie a maladiei F 63,9. Nu veţi muri, spuse medicul râzând. Iar inima frântă se va face bine. Singurul medicament pe care vi l pot prescrie e mai degrabă un îndemn. Îndrăgostiţi-vă ! -Să mă îndrăgostesc ?! am întrebat mirată. Şi am repetat aceleaşi cuvinte sub formă de afirmaţie...Să mă îndrăgostesc... -Da ! Să vă îndrăgostiţi, repetă doctorul fixându-mă cu ochii lui albaştri. Ce ochi frumoşi, m-am trezit spunând în gând. Sunt albaştri şi adânci ca marea...Şi ce privire luminoasă. Şi ce zâmbet cald...Şi în timp ce priveam faţa doctorului cu ochi albaştri am simţit cum nodul din gât coboară în stomac. Şi am simţit cum se tranformă în ceva care fâlfâie. Ca nişte aripi...

Of, bacalaureatul ăsta....

Ca fericită posesoare a unui copil-elev în sistemul de învăţământ românesc şi ca nefericit părinte nevoit să susţină cu un sfert de leafă, lunar, lipsurile din sistem, prin pregatire în particular, mă simt îndreptăţită să îmi dau şi eu cu părerea despe dezastrul de la bac. Ei bine, pe mine, personal, rezultatele astea DEZASTRUOASE nu prea m-au mirat. Cine îşi imaginează că şcolile sunt pline de copii geniali şi de dascăli devotaţi, habar n-are pe ce lume se află. Şcolile sunt pline de semianalfabeţi. Aflaţi şi de o parte, şi de cealaltă a catedrei...Iar vina pentru dezastrul care face acum deliciul media este împărţită. Între profesori, elevi şi părinţi. Dar să o luăm cu începutul. Noi, părinţii, ne trimitem copiii la şcoală, înseriaţi şi îi aşezăm în bănci ca pe liniile de producţie. Îi predăm în mâinile unor dascăli. Ei bine , aici, la treaba cu dascălii, e ca la loterie. Poţi să ai noroc şi copilul tău să ajungă pe mâinile cui trebuie, poţi să n-ai noroc şi copilul să ajungă pe mâinile unui pseudodascăl şcolit la privat care a prins postul la titularizare din a cincea încercare şi, evident, habar n-are de nimic. Începem cu ciclul primar şi cine îşi imaginează că asta e o joacă, se înşeală, pentru că din punctul meu de vedere, aici e baza. În cele mai multe dintre cazuri, copilul-elev trece fericit de aceşti primii patru ani de şcoală. Fericit şi copilul, fericit şi părintele pentru care carnetul de note plin de FB-uri e suficient de relevant pentru a trage concluzia că odrasla e pe drumul cel bun. Vine ciclul gimnazial şi odată cu el primul şoc. Copilul ala cu FB pe linie, parcă nu mai e aşa deştept. Ok, ştie să scrie, ştie să citească, dar parcă nici nu scrie corect gramatical, şi parcă nici nu citeşte cum trebuie. Şi uite aşa se termină şi fericirea părintelui şi fericirea copilului, după primele note de 3, 4, 5, etc. Şi uite aşa constată părintele că odrasla lui, după primii patru ani de şcoală este un pic semianalfabetă. Acum, în cele mai multe dintre cazuri, odată făcută această constatare şi odată trecut şocul, vine faza meditaţiilor. Pentru că odrasla are lacune mari şi note mici, iar profesorul are pretenţii mari şi leafa mică, singura soluţie ca să împăcăm ambele părţi rămâne pregătirea în particular. Aici, iar e ca la loterie. Poţi să dai banii degeaba pe pregătirea în particular, atâta vreme cât odrasla nu acumulează nimic, în afara notelor mărite la clasă de dascălul care încasează banii. Sau poţi să ai noroc să dai peste un profesor care mai ţine şi la prestigiu, nu numai la banii încasaţi după orele de şcoală. Sau, dacă eşti părinte bazat (am întâlnit cazuri) poţi să faci şi una, şi alta: meditaţie cu profesorul de la clasă pentru notele de la şcoală şi meditaţie cu alt profesor, pentru ca odrasla-elev, efectiv, să înveţe ceva. Şi uite aşa cu note acceptabile la şcoală, graţie meditaţiilor făcute în particular şi cu cunoştinţe la fel de puţine, ca în ciclul primar, elevul ajunge în clasa a VIII-a faţă-n faţă cu evaluarea naţională, cică, primul examen important din viaţa de elev. Acum, nota contează pentru mândria elevului sau părintelui, pentru că locul la liceu este garantat oricum, deci..miza nu e prea mare. Şi fie că ia 2 sau 3 sau 4 la evaluare, fie că abia a scăpat de repetenţie, elevul tot găseşte un loc la liceu. Chiar şi cu media 3. Da, da, pentru cine nu ştie locurile la liceu sunt mai multe decât numărul absovenţilor de clasa a VIII-a, şi, da, la liceu se intră şi cu 3. Odată intrat la liceu, nu mai avem un copil-elev, avem un adolescent-elev. Şi deja avem o problemă în plus pentru că unui adolescent de 15-16-17-18 ani gândul îi stă la orice, mai puţin la şcoală. Şi între prima dragoste (aici s-ar putea să fiu naivă, pentru că prima dragoste e posibil să se întâmple, mai nou, la generală), prima ţigare, prima beţie, primul chef şi prima partidă de sex, adolescentul-elev trece prin liceu. Cu părinţi care continuă să plătească meditaţiile şi cu profesori la fel de interesaţi de câştigul în afara şcolii. Şi, uite aşa, se trezeşte, elevul, ajuns în clasa a XII-a, faţă în faţă cu bacalaureatul. Cei mai mulţi au revelaţia bacalaureatului pe la începutul clasei a XII-a sau pe la jumătatea ei. Şi, teoretic, se pun un pic cu burta pe carte. Mai de gura părinţilor, mai mânaţi de gândul de a pleca de acasă la facultate, elevii au o tentativă de a studia. Dar ce să mai recupereze ei într-un singur AN, când în 11-12 ani, au trecut prin şcoală, cam aşa cum am încercat să explic mai sus?! Evident, şansele de recuperare sunt 0. Şi ajungem astfel la procentul DEZASTRUOS de la bac. Care, repet, pe mine, ca părinte al unui elev din sistem, nu mă miră deloc. Ţin să precizez că sunt, evident, şi excepţii. Şi elevi care ies din tipar, şi dascăli care merită apreciere, şi părinţi care reuşesc să îşi educe copiii. Dar excepţiile sunt prea puţine. Personal, îmi doresc ca al meu copil-elev să ia bacalaureatul, la vremea lui. Şi visez să studieze la o universitate în Marea Britanie. Şi pentru că am înţeles lacunele din sistem, plătesc, lunar, bani frumoşi ca să le acopăr deşi nu îmi face plăcere. Şi încerc să fiu mai mult decât un bun platnic pentru dascăli...Încerc să îmi fac copilul să vrea să înveţe, pentru el. Nu pentru mine, nu pentru note, nu pentru profesori. Până acum am căzut de acord asupra unui singur lucru: Marea Britanie este cea mai potrivită ţară. Pentru că acolo sunt prinţese.

Discuţii pe o bancă, în parc...

Discuţie între doi îndrăgostiţi, pe o bancă, în parc. Ea (în timp ce-şi trece mâinile prin părul lui): Mă iubeşti? El(în timp ce se apleacă să o sărute): Da! Ea: Cât de mult? El: Muuult. Mult de tot. De la pământ, până la cer şi înapoi. Şi iar de la pământ, până la cer şi înapoi. Atât de mult. Ea: Şi o să mă iubeşti toată viaţa? El: 100 de ani şi încă alte două vieţi, lipite între ele. Ea: Te iubesc! El (în timp ce o sărută): Şi eu! Ea:Ştii că atunci când nu eşti lângă mine, nu exist? El (zâmbind): Ştiu. Ştii că te visez? Cu ochii deschişi, în fiecare secundă... Ea (în timp ce îl mângâie pe obraz):Eşti permanent în gândurile şi în inima mea.Cred că dacă nu m-ai săruta o zi, aş muri. Tu eşti oaza mea din deşert. El:Sunt dependent de fiinţa ta. Când nu eşti lângă mine, respir greu... Ea: Nu pot să stau departe de tine. Mi-aş dori să nu ne despărţim nicio clipă. Aş sta în braţele tale toată viaţa... El: Doar o viaţă? Nu mi-ar ajunge o mie de vieţi să îţi arăt iubirea mea! Ea (în timp ce îl mângâie): Cred că te-am iubit, dinainte de a te cunoaşte. Simt că îţi aparţin ţie, dinainte de a te fi întâlnit! El: Şi eu simt la fel. Parcă te cunosc de-o viaţă...Simt că fără tine, nu sunt întreg. Ea: Când suntem împreună, nu mai contează nimic altceva. Mi-aş dori să dispară toată lumea asta şi să rămânem doar noi doi. El: Noi doi şi iubirea noastră. Ea:Te iubesc! El (în timp ce o sărută iar!): Şi eu. Ea: Ştii...m-am gândit...cum ar fi dacă noi doi...am fi mereu împreună. El: Da, şi eu m-am gândit.Ai vrea....? Ea: Ce? El: Să fii soţia mea? Ea (surprinsă plăcut): Mă ceri de nevastă? El (aşezându-se în genunchi): Da. Vrei să fii soţia mea? Ea (aruncând-se în braţele lui ): Da! Da! Da! Discuţie între doi soţi, pe o bancă, în parc Ea: La cât ai venit, azi-noapte, acasă? El: Pe la 2.... Ea: Erai beat! Te-ai împiedicat de cuier, l-ai trântit, ai făcut zgomot, ai trezit copilul. Nu l-ai auzit că plângea? El (în timp ce se întinde şi se scarpină pe burtă): Nu am auzit,fă, nimic. Eram obosit. Ea: Erai beat ca porcu. Ai luat salariul şi te-ai dus să te îmbeţi...Ce dracu! Treabă nu ai , casă nu ai, copil nu ai... El: Dar care e treaba, fă, nu am voie să beau o bere cu prietenii? E, dracia dracu! Ia mai ţine-ţi tu fleanca, că de la o vreme vorbeşti cam mult! Ea: Nu, zău!? Aseară am vrut să o sun pe măta! Să îi spun şi eu. Uite, mamă cum mă chinui! Uite mamă, ce îmi face fii-tu! E ora 2 şi el vine beat muci acasă! El: Dar de ce, fă, să o suni pe mama! Ce treabă are mama?! Eu o sun pe măta?! Ea: Păi tu nu ai de ce să o suni pe mama. Ce să îi spui?! Că muncesc ca proasta de dimineaţă până seara, să ţin casă, să cresc copilul, când tu stai la cârciumă sau umbli după curve. El: Păi, uite aşa, să o sun şi eu pe măta să îi spun şi eu ce faci tu! Ea: Păi ce fac eu, mă, nesimiţitule! El: Ai uitat, fă, a dracu să fii tu de curvă? Când te-am prins cu văru Gelu în bucătărie, de Revelion. Ai uitat , fă, că te giugiuleai cu văru Gelu?! Ea: Auzi, nu începe iar! Văru Gelu era beat, ţi-am mai spus. S-a întâmplat o dată şi gata! Nu începe iar că încep şi eu! El: Cu ce începi tu, fă?! Ea: (în timp ce îşi pune mâna în şolduri): Aaaaaaa. Te faci că nu ştii. Nu mai ştii când te-am prins în pod, la ţară, cum o înghesuiai pe poştăriţă? Acu te faci că nu mai ţii minte. Cât de al dracu eşti tu! El: Taci, fă, că îţi umflu botul, aici, cu lumea de faţă! Aia a fost o dată şi, ţi-am mai spus, eram beat! Ea(în timp ce bate nervoasă din picior): Erai beat! Păi mai ştii altceva, decât să bei! Când te-am luat nu erai beţiv, că dacă ştiam eu, nu te mai luam nici moartă! El: Nu eram, fă, beţiv! M-am apucat de băutură din cauza ta! Nu vezi cât de a dracu eşti! Ea: Al dracu eşti tu, mă! Şi beţiv, şi curvar şi al dracu! El( în timp ce se ridică de pe bancă): Ba pe-a mătii, fă! Futu-ţi grijania! Ea: Unde pleci, mă, nenorocitule?! Mă laşi singură, aici? El: Mă duc să beau o bere, fă! Să scap şi să uit de tine, muiere dementă! Ea: Dobitocule! El: Vaca dracu!