Constatări la kangoo-jumps

Vine o vârstă în viaţa fiecărei femei la care realizează că forţa gravitaţională este o chestie perfidă şi enervantă. Şi că anumite chestii, menite de la natură să fie ferme şi drepte, o iau, ostentativ, în jos. Şi odată făcută constatarea amară, până şi cea mai sedentară femeie din lume trage concluzia că ar trebui să se apuce de ceva sport. Şi uite aşa am descoperit eu kangoo-jumps. Recunosc, m-am dus mânată de gânduri mari: să dau jos kile şi să ridic în sus tot ce rămâne după ce dispare surplusul de kilograme. Şi pentru că n-am făcut în viaţa mea nici aerobic, nici jogging şi nicio altă formă de sport, m-am dus cu temerea că odată urcată pe ghetele alea simpatice, am toate şansele să cad în cap sau să leşin, după primele zece minute. N-am căzut în cap, e adevărat, n-am leşinat, dar nici foarte bine nu mi-a fostla prima şedinţă. Primele 10 minute au fost ok. Muzică , antren, distracţie, ce să zic, fun în toată regula. Eeee, după 10 minute, aproape că nu mai auzeam muzica din cauza gâfâielilor mele de om leşinat. Şi, evident, m-am oprit ca să pot scoate limba de un cot. Cum restul doamnelor şi domnişoarelor din sală, venite probabil din aceleaşi raţiuni ca şi mine, nu dădeau niciun semn de oboseala, m-am ridicat şi am continuat. Că doar nu era să mă fac de râs din prima, nu?! Şi cam aşa s-a desfăşurat prima şedinţă:10 minute în picioare, 5 minute jos. Starea pe care am avut-o la finalul orei de ţopăială întreruptă a fost însă atât de tareeee, încât m-am întors şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra. În fine, am insistat seară de seară, toată săptămâna, mânată de data asta de alte gânduri: Frate, cum dracu pot ţopăi unele doamne (mai în vârstă ca mineeeeee!!!!!!)o oră, fără întrerupere, şi eu trebuie să îmi dau duhul la fiecare 15 minute. Aşa că, dincolo de treaba cu forţa gravitaţională şi cu kilogramele, am decis să continui, în fiecare seară, până când o să îmi iasă şi mie o oră de ţopăială, fără întrerupere. Şi motivaţia asta din urmă, zău că le bate pe primele două. Şi totuşi, la kangoo, se întâmplă şi lucruri care fac bine la psihic. Socializezi. Şi uite cum am socializat eu, într-o seară, cu nişte fetiţe de 12 ani, venite acolo, cu siguranţă, din cu totul alte raţiuni, dat fiind că nu aveau probleme cu forţa gravitaţională şi erau subţiri ca un fir de aţă. Mama din mine nu s-a putut abţine să nu se gândească: " Jesssus, fetele astea au 12 ani. Şi poartă sutien. Şi sunt tareeee dotate. Sunt doar cu doi ani mai mari decât fiimea. Asta înseamnă că peste doi ani...Mamaaaaaaa, ce copil mare am şi ce bătrână sunt!" Şi la finalul şedinţei, aceleaşi fetiţe care îmi inspiraseră constatarea de mai sus, mi-au făcut o bucurie. " Mai veniţi şi luni? De ce veniţi? Sunteţi slabă şi nu aveţi burtă. Am văzut eu că nu aveţi burtă. Câţi ani aveţi?" Şi ăsta a fost momentul în care am declarat, cu mareeeee mareeeeeee mareeeeee mândrie : " Am 36 de ani şi un copil aproape la fel de mare ca voi". Si, cumva, cumva, tot o să reuşesc eu să ţopăi o oră, fără să mă opresc!