Of, bacalaureatul ăsta....

Ca fericită posesoare a unui copil-elev în sistemul de învăţământ românesc şi ca nefericit părinte nevoit să susţină cu un sfert de leafă, lunar, lipsurile din sistem, prin pregatire în particular, mă simt îndreptăţită să îmi dau şi eu cu părerea despe dezastrul de la bac. Ei bine, pe mine, personal, rezultatele astea DEZASTRUOASE nu prea m-au mirat. Cine îşi imaginează că şcolile sunt pline de copii geniali şi de dascăli devotaţi, habar n-are pe ce lume se află. Şcolile sunt pline de semianalfabeţi. Aflaţi şi de o parte, şi de cealaltă a catedrei...Iar vina pentru dezastrul care face acum deliciul media este împărţită. Între profesori, elevi şi părinţi. Dar să o luăm cu începutul. Noi, părinţii, ne trimitem copiii la şcoală, înseriaţi şi îi aşezăm în bănci ca pe liniile de producţie. Îi predăm în mâinile unor dascăli. Ei bine , aici, la treaba cu dascălii, e ca la loterie. Poţi să ai noroc şi copilul tău să ajungă pe mâinile cui trebuie, poţi să n-ai noroc şi copilul să ajungă pe mâinile unui pseudodascăl şcolit la privat care a prins postul la titularizare din a cincea încercare şi, evident, habar n-are de nimic. Începem cu ciclul primar şi cine îşi imaginează că asta e o joacă, se înşeală, pentru că din punctul meu de vedere, aici e baza. În cele mai multe dintre cazuri, copilul-elev trece fericit de aceşti primii patru ani de şcoală. Fericit şi copilul, fericit şi părintele pentru care carnetul de note plin de FB-uri e suficient de relevant pentru a trage concluzia că odrasla e pe drumul cel bun. Vine ciclul gimnazial şi odată cu el primul şoc. Copilul ala cu FB pe linie, parcă nu mai e aşa deştept. Ok, ştie să scrie, ştie să citească, dar parcă nici nu scrie corect gramatical, şi parcă nici nu citeşte cum trebuie. Şi uite aşa se termină şi fericirea părintelui şi fericirea copilului, după primele note de 3, 4, 5, etc. Şi uite aşa constată părintele că odrasla lui, după primii patru ani de şcoală este un pic semianalfabetă. Acum, în cele mai multe dintre cazuri, odată făcută această constatare şi odată trecut şocul, vine faza meditaţiilor. Pentru că odrasla are lacune mari şi note mici, iar profesorul are pretenţii mari şi leafa mică, singura soluţie ca să împăcăm ambele părţi rămâne pregătirea în particular. Aici, iar e ca la loterie. Poţi să dai banii degeaba pe pregătirea în particular, atâta vreme cât odrasla nu acumulează nimic, în afara notelor mărite la clasă de dascălul care încasează banii. Sau poţi să ai noroc să dai peste un profesor care mai ţine şi la prestigiu, nu numai la banii încasaţi după orele de şcoală. Sau, dacă eşti părinte bazat (am întâlnit cazuri) poţi să faci şi una, şi alta: meditaţie cu profesorul de la clasă pentru notele de la şcoală şi meditaţie cu alt profesor, pentru ca odrasla-elev, efectiv, să înveţe ceva. Şi uite aşa cu note acceptabile la şcoală, graţie meditaţiilor făcute în particular şi cu cunoştinţe la fel de puţine, ca în ciclul primar, elevul ajunge în clasa a VIII-a faţă-n faţă cu evaluarea naţională, cică, primul examen important din viaţa de elev. Acum, nota contează pentru mândria elevului sau părintelui, pentru că locul la liceu este garantat oricum, deci..miza nu e prea mare. Şi fie că ia 2 sau 3 sau 4 la evaluare, fie că abia a scăpat de repetenţie, elevul tot găseşte un loc la liceu. Chiar şi cu media 3. Da, da, pentru cine nu ştie locurile la liceu sunt mai multe decât numărul absovenţilor de clasa a VIII-a, şi, da, la liceu se intră şi cu 3. Odată intrat la liceu, nu mai avem un copil-elev, avem un adolescent-elev. Şi deja avem o problemă în plus pentru că unui adolescent de 15-16-17-18 ani gândul îi stă la orice, mai puţin la şcoală. Şi între prima dragoste (aici s-ar putea să fiu naivă, pentru că prima dragoste e posibil să se întâmple, mai nou, la generală), prima ţigare, prima beţie, primul chef şi prima partidă de sex, adolescentul-elev trece prin liceu. Cu părinţi care continuă să plătească meditaţiile şi cu profesori la fel de interesaţi de câştigul în afara şcolii. Şi, uite aşa, se trezeşte, elevul, ajuns în clasa a XII-a, faţă în faţă cu bacalaureatul. Cei mai mulţi au revelaţia bacalaureatului pe la începutul clasei a XII-a sau pe la jumătatea ei. Şi, teoretic, se pun un pic cu burta pe carte. Mai de gura părinţilor, mai mânaţi de gândul de a pleca de acasă la facultate, elevii au o tentativă de a studia. Dar ce să mai recupereze ei într-un singur AN, când în 11-12 ani, au trecut prin şcoală, cam aşa cum am încercat să explic mai sus?! Evident, şansele de recuperare sunt 0. Şi ajungem astfel la procentul DEZASTRUOS de la bac. Care, repet, pe mine, ca părinte al unui elev din sistem, nu mă miră deloc. Ţin să precizez că sunt, evident, şi excepţii. Şi elevi care ies din tipar, şi dascăli care merită apreciere, şi părinţi care reuşesc să îşi educe copiii. Dar excepţiile sunt prea puţine. Personal, îmi doresc ca al meu copil-elev să ia bacalaureatul, la vremea lui. Şi visez să studieze la o universitate în Marea Britanie. Şi pentru că am înţeles lacunele din sistem, plătesc, lunar, bani frumoşi ca să le acopăr deşi nu îmi face plăcere. Şi încerc să fiu mai mult decât un bun platnic pentru dascăli...Încerc să îmi fac copilul să vrea să înveţe, pentru el. Nu pentru mine, nu pentru note, nu pentru profesori. Până acum am căzut de acord asupra unui singur lucru: Marea Britanie este cea mai potrivită ţară. Pentru că acolo sunt prinţese.