Maladia F 63.9

-Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9!Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura doctorului, în timp ce am simţit cum podeaua îmi trage în jos, ca un magnet puternic, corpul devenit, subit, moale ca o cârpă. Stătusem două ore în sala de aşteptare, afundată în gânduri sumbre. Vociferările vecinilor din dreapta şi din stânga scaunului în care îmi ţintuisem lipsa de vlagă îmi atrageau atenţia preţ de câteva minute, pentru ca apoi să mă afund şi mai rău în cele mai sumbre scenarii. Dacă e grav? Dacă o să mor?! Dumnezeule nu am cum să mor, am doar 25 de ani! -Am făcut ciroză la 30 de ani, de la o hepatită netratată la timp, şi-a început confesiunea bărbatul din stânga mea. Preţ de un minut , mărturisirea lui m-a scos din apocalipsa în care mă afundam. Văzând să suferinţa ne-a stânit interesul, mie şi vecinei din dreapta mea, a continuat : - De atunci stau numai prin spitale...Am cunoscut atâta lume bolnavă Şi tineri...foarte mulţi tineri. Astă iarnă, când am fost internat la Fundeni, a murit un tânăr de 25 de ani chiar la mine în salon. Tot ciroză...săracul... Confesiunea bolnavului de ciroză m-a aruncat şi mai rău în abisul gândurilor negre. 25 de ani ? A murit ? Dumnezeule, de-o vârstă cu mine. Dacă am ceva grav, dacă aflu că mai am un an de trăit ? Sau o lună ? -Am cancer ! spuse femeia din dreapta mea şi cuvintele ei m-au izbit ca ciocan în moalele capului. La sân, continuă ea. Am făcut citostatice două luni. Niciun rezultat. Se extinde. Am venit să mă programez pentru operaţie. Extirpare, îmi spuse şoptit ca şi cum vecinul din stânga, bolnavul de ciroză, nu trebuia să audă. N-am îndrăznit să o privesc. Am încercat să îi intuiesc vârsta după voce. Să aibă vreo 40 de ani…Cancer! 40 de ani! Extirpare! Oare…să fie posibil….cancer? Asta e incurabil..Nu scap....Dacă nu scap ? Dacă mor ? Şi mărturisirea femeii din dreapta mea dădu frâu liber celor mai morbide gânduri. O să mor înainte de a împlini 30 de ani. Da, da, sigur o să mor...Dacă am cancer, o să mor. Şi dacă am altceva şi e grav, tot o să mor. Şi gândurile negre se suprapuneau cu repeziciune. Singurul moment de luciditate pe care l-am avut în sala de aşteptare i s-a datorat vecinului din dreapta care s-a simţit dator să întrebe : -Dumneavoastră? Cu ce probleme? -Eu...mă simt rău, am răspuns, ca şi cum am fost pusă la zid. Nu ştiu de ce, am continuat fără să ridic privirea. -Cum rău ? Ce te doare ? a intervenit şi femeia cu cancer din dreapta. -Mă doare....tot, am răspuns în timp ce îmi îndesam bărbia în piept, evitându-le privirile vecinilor de suferinţă. Şi întrebările lor au făcut o potecă printre gândurile sumbre pe care au pornit în avalanşă întrebările mele. Dar chiar aşa ? Ce mă doare ? Eu am fost sănătoasă de când mă ştiu, nu am avut probleme ? Când am început eu să.... ? Da, da...Acum un an...După ce m-am despărţit de Radu. Da, după ce a plecat el şi eu am rămas singură. Cam la o lună după...Am început să am insomnii. Ba nu ! Am început să mă trezesc brusc, noaptea , la ora 4. Aşa a început totul...Mă trezeam la 4 dimineaţa. În fiecare noapte, la ora 4, mă trezeam pe marginea patului, aşteptând ceva, cu inima în gât. După câteva săptămâni, în care somnul meu se întrerupea brusc la ora 4, odihna a dispărut de tot. Îmi pierdusem somnul...Nu dormeam nopţi în şir. Apoi au apărut durerile de cap. Apoi palpitaţiile la inimă. Apoi nodul în gât....De câteva săptămâni am un nod în gât. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar ştiu că apariţia lui a declanşat plânsul din senin. Noaptea nu dormeam, dimineaţa venea cu dureri de cap, la prânz apăreau palpitaţiile la inimă, seara nodul din gât îmi provoca plânsul. Trăiam un coşmar. După tot atâtea luni în care insomniile, durerile de cap, palpitaţiile la inimă, nodul în gât şi plânsul deveniseră rutina mea cotidiană, mi-am dat seama că sunt bolnavă. Şi aşa m-am hotărât să merg la doctor. Şi aşa am ajuns aici. Între bolnava de cancer şi bolnavul de ciroză, aşteptând un verdict. Când asistenta mi-a strigat numele, terminasem de rememorat filmul evenimentelor care mă aduseseră în sala de aşteptare. -Rădulescu ! Intraţi ! M-am ridicat de pe scaun la fel de încet ca un condamnat la moarte care e chemat la execuţie. Când am intrat medicul nu şi-a ridicat capul din hârtii, iar eu am înţepenit în mijlocul cabinetului, între biroului lui şi patul pentru consulaţii. Am stat aşa preţ de câteva minute, încremenită până şi în gânduri. Şi aşa aş fi rămas probabil dacă medicul nu îşi ridica capul din hărtii. -Da ? Rădulescu Lavinia ...Vârsta ? -25, am spus cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o. -Ce problemă aveţi? -Eu…mă simt rău, am şoptit. Foarte rău..., am spus cu ultimele puteri şi sfârşeala mea l-a făcut pe medic să mă invite să stau jos. -Luaţi loc. Povestiţi-mi.. ce vă doare ? Privirea sinceră a medicului mi-a dat curaj şi am prins glas. Am spus totul dintr-o suflare ca şi cum confesiunea avea să mă scape de suferinţă. -Mă doare tot. Eu nu dorm, nu mănânc...am început să îmi spun oful. Ştiţi, sunt câteva luni de când mă simt rău. Întâi au apărut insomniile. În fiecare noapte mă trezeam la 4.00. Aşa, din senin. Mă ridicam pe marginea patului şi stăteam acolo. Nu ştiu de ce. Apoi mi-am pierdut somnul de tot. Nopţi în şir nu am închis un ochi. Pe urmă au început durerile de cap dimineaţa. M-am gândit că e normal, dacă nu dorm noaptea, să mă doară capul dimineaţa. După dureri, au venit palpitaţiile. Inima mea o ia la trap, din senin. Mă trezesc că se zbate în mine şi nu ştiu ce să fac. Şi apoi au venit serile cu nodul în gât. Şi plânsul. Mi-a apărut un nod în gât. Nu dispare de acolo toată ziua. Dar seara urcă din ce în ce mai rău, până îmi dau lacrimile. Şi încep să plâng. Nu pot să dorm . O iau de la capăt în fiecare noapte. În fiecare dimineaţă Mă doare tot, aşa cum v-am spus. Nu ştiu ce exact ce, dar ...tot. -Mda, spuse doctorul în timp ce îşi dădu ochelarii jos pentru a mă privi parcă mai cu atenţie. E clar.Doamnă ? Sau domnişoară ? -Domnişoară, am spus eu aşteptând cu inima cât un purice verdictul. -Nu sunteţi căsătorită ? întrebă doctorul şi mie interesul lui pentru starea mea civilă îmi stârni din nou scenarii sumbre. Vrea să îmi spună că o să mor şi se întreabă dacă am un soţ care să mă susţină... -Nu sunt căsătorită, i-am răspuns după o pauză. -Iubit ? insistă el, spre disperarea mea -Nu am iubit. Am avut , ne-am despărţit. De atunci au început stările, i-am mărturisit într-un puseu de sinceritate izbucnit din gândurile sinistre care îmi acaparaseră orice fărâmă de speranţă. Oare, ce mi-o fi venit să îi spun?! Mai are asta vreo importanţă ? Dacă mor... -Domnişoară, spuse medicul, dregându-şi vocea într-un ton mai serios. Eşti foarte bolnavă! Maladia F 63.9! ________________________________________________ M-am trezit întinsă pe patul din cabinet, cu asistenta şi medicul deasupra mea. Am înţeles din discuţiile lor să leşinasem. Brusc, mi-am amintit şi de ce leşinasem. Mi-a spus că e grav. A zis că sunt bolnavă! -Şi-a revenit, a concluzionat asistenta către medic. Şi apoi, zâmbindu-mi ca unui muribund m-a întrebat: -Vă simţiţi mai bine ? -Da, am articulat , întorcându-mi privirea întrebătoare către medic. M-am ridicat uşor pe marginea patului şi fără să îl scap pe doctor din priviri, l-am întrebat -Ce am ? Ce e sindromul ala ? O să mor ? spuneţi-mi. Vă rog! Am privit buimaca faţa medicului şi am încremenit văzând un zâmbet în colţul gurii. -Sindromul F 63.9 e grav, dar nu incurabil , domnişoara. În registrul maladiilor, întocmit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sindromul F 63,9 e dragostea, domnişoară. Asta aveţi. Mai exact sindromul inimii frânte care este o extensie a maladiei F 63,9. Nu veţi muri, spuse medicul râzând. Iar inima frântă se va face bine. Singurul medicament pe care vi l pot prescrie e mai degrabă un îndemn. Îndrăgostiţi-vă ! -Să mă îndrăgostesc ?! am întrebat mirată. Şi am repetat aceleaşi cuvinte sub formă de afirmaţie...Să mă îndrăgostesc... -Da ! Să vă îndrăgostiţi, repetă doctorul fixându-mă cu ochii lui albaştri. Ce ochi frumoşi, m-am trezit spunând în gând. Sunt albaştri şi adânci ca marea...Şi ce privire luminoasă. Şi ce zâmbet cald...Şi în timp ce priveam faţa doctorului cu ochi albaştri am simţit cum nodul din gât coboară în stomac. Şi am simţit cum se tranformă în ceva care fâlfâie. Ca nişte aripi...