Despre viaţă...

Ciudate fiinţe mai suntem şi noi oamenii.....În general,trăim din inerţie şi, în mod ciudat şi ironic , moartea ne aminteşte de viaţă. Mă iau pe mine ca exemplu, deşi mi-ar plăcea să cred că nu sunt singura ciudăţenie de pe pământul ăsta. Trăiesc pur şi simplu, fără să mă gândesc la ce presupune chestia asta numita viaţă. Îmi duc zilele prezente în aşteptarea celor viitoare, din motive puerile. Aştept ziua de leafă, ca să îmi iau cizmele alea pe care le tot aştept la reducere. Aştept week-end-ul, ca să îmi petrec mai mult timp cu copilul meu. Aştept seara, ca să văd un film. Aştept primăvara ca să scap de cele cinşpe straturi de haine şi ca să văd soareeeeeleeeeee. Aştept vara, ca să plec în concediu. Aştept iarna , ca să vină Crăciunul. Şi, evident, aştept următorul an, cu gândul că va fi mai bun. Poate o să fiu mai slabă, poate o să am mai mulţi bani, poate mai văd o dată Parisul aşa cum aş vrea. Practic, sunt într-o permanentă aşteptare de când m-am născut, cu gândul la ziua de mâine, trăind, fără să realizez, ziua de azi. Îmi amintesc că aşteptarea asta are totuşi o limită şi că viaţa are un dead line , în general, atunci când moare cineva. Spre exemplu. Astăzi, Whitney Houston. Preţ de câteva clipe am realizat că sunt în viaţă. Şi că treaba asta se va termina la un moment dat, fie că îmi place sau nu. În capul meu(blond, da) preţ de câteva minute au alergat haotic nişte idei. De genul: Doamne, eu sunt vie! Asta e o viaţă. Alta nu mai am. Ar trebui să şi trăiesc! Că, uite, ceasul face tic-tac, săraca Whitney....Ar trebui să mă regrupez. Ar trebui să fac aia, aia....Aaaaa, şi chestia aia. Neapărat. Acum! Azi! Ideile s-au potolit după câteva clipe, când am revenit la viaţa din inerţie. M-am gândit imediat că mâine e luni, o să mă duc la muncă şi o să îmi fie foooooooarte frig. Am început din nou să număr zilele până la primăvara. Şi mintea mi-a fugit către concediul de la vară.Şi în celelalte două minute era deja pe câmpii frumoase....peste 15 ani. Până data viitoare, când mai moare cineva...