Confesiunea unei persoane obsedate de slăbit sau cum vindecă shoppingul anorexia.

Cei care mă cunosc ştiu că am probleme cu greutatea. Mai exact cu grăsimea. Şi mai exact: cu grăsimea de pe creierul meu.Acum. Timp de 10 ani de zile, am fost o persoană supraponderală şi numai cine nu a fost niciodată gras, nu ştie ce înseamnă să suferi în faţa cântarului, în faţa oglinzii şi mai ales, mai ales în faţa standurilor cu haine. Nu ştiu alţi graşi cum sunt, dar eu, grasă fiind, sufeream cel mai mult în magazine. Când căutam haine L şi vânzătoarea îmi recomanda XL sau XXL. Numai cine nu a fost gras nu ştie ce efect nasol are, asupra ta, replica: " Doamnă, nu cred că vă vine XL. Încercaţi XXL!". Dar cam atât cu vremurile de tristă amintire când cântăream cât cei doi membrii ai familiei mele la un loc. În urmă cu vreo opt luni, după un astfel de episod petrecut într-un magazin, mi-am zis că ar cam fi cazul să fac ceva. Cum cure de slăbire, ceaiuri de slăbit sau alte produse,încercasem, ca orice gras, de nenumărate ori de-alungul timpului (vreo 10 ani...), mi-am dat seama că aşa ceva nu ţine. Şi atunci, fără nicio reţetă şi fără niciun produs minune, doar cu un singură chestiune numită voinţă, am eliminat cam tot ce înseamnă mâncare "periculoasă" (adică aia care îngraşă). N-am mai pus gura pe pâine, dulciuri, sucuri, grăsimi, etc, în tot acest timp. Nu a fost o cură de slăbire, a fost o schimbare totală şi radicală a stilului de viaţă. Şi am învăţat că atunci când frigiderul îţi este duşman, cântarul îţi devine bun prieten. Şi uita aşa am plecat eu, în ianuarie 2012 de la vreo 66-67 de kilograme şi am ajuns în august 2012 la 52 (spre 51 chiar).N-aş putea spune că a fost floare la ureche şi nici că treaba asta cu slăbitul e o chestiune pe care o poţi controla. Lucrurile pot scăpa foarte uşor de sub control. Îţi doreşti să vezi cum cântarul îţi arată 60. Pe urmă vrei să vezi 59. După care îţi doreşti 55. Apoi vrei 50. Şi evident, ar fi o provocare 49. Eu, cred că am pierdut un pic controlul de pe la 55. Când toată lumea vedea, evident, schimbarea, numai mie oglinda îmi arată cu totul şi cu totul altceva. Nemâncarea, căci asta a fost reţeta mea de slăbit, până la urmă, m-a pricopsit cu un ulcer. La vremea respectivă, concentrată pe cântarul meu şi cele două cifre, din toată treaba asta cu ulcerul singura chestiune care m-a interesat a fost dacă regimul alimentar pentru o astfel de boală îngraşă. Când doctorul îţi spune să nu mai fumezi, pentru că există riscul să fii tăiat ca porcul pe burtă, iar tu te gândeşti că dacă te laşi de fumat, te îngraşi, e clar că ai o problemă. În fine, cred că mai degrabă cu noroc, decât cu regim, am reuşit să vindec nişa, cam într-o lună. Pata pe creier cu slăbitul a rămas. Şi am rămas setată pe cele două cifre de la cântar. N-aş vrea să detaliez prea mult nebuniile pe care poate să le facă un om obsedat de slăbit şi în prag de anorexie, dar pot să spun atât: mi s-a întâmplat să mă culc de muuuuuuulte ori seara, mai devreme, de foame, ca să treacă noaptea mai repede şi să pot mânca dimineaţa (în condiţiile în care mâncam ultima masă la ora 14.00). În fine...Când familia, prietenii, cunoscuţii te văd aşa, încearcă să îţi explice că ai o problemă. La cap. Şi că e cazul să te opreşti. Dar părerea lor nu contează pentru că tu, când te uiţi în oglindă, vezi altceva. Şi nu contează nici când lumea nu te recunoaşte pe stradă. Aaaa, nu contează nici faptul că TU nu te mai recunoşti în fotografiile de pe vremea când erai cât malul. În mod paradoxal sau ironic, mie, revelaţia sau semnalul de alarmă mi-a venit tot de la standul cu haine. Degeaba au spus-o prietenii,degeaba mi-a spus-o familia. A trebuit să mă duc la mall şi să văd cea mai frumoasă şi mai simplă rochie neagră din tot complexul ala. A trebuit să iau cea mai mică mărime, să o probez şi să constat că îmi este mare. Şi a trebuit să îmi spună vânzătoarea aşa :" Domnişoară, nu există mărime mai mică!". Momentul ăla, în care m-am analizat în cabina de probă şi mi-am dat seama că rochia aia, cea mai mică mărime posibilă, stătea pe mine ca pe gard, a fost momentul( fericit, cred) în care am avut revelaţia. Aaaaa, şi cred că a contat şi faptul că pantalonii sport de care aveam eu nevoie, i-am găsit la un magazin de copii şi, culmea, mi-au venit. Concluzia după revelaţie este următoarea: Măi, fraţilor, voi aveţi dreptate. Eu chiar sunt slabă. Aşadar, dragi prieteni,şi mă refer aici la cei care mi-aţi spus de-alungul ultimelor luni că sunt o persoană slabă şi nebună, în timp ce eu mă văitam că am posteriorul cam mare şi că sunt grasană, staţi liniştiţi. Cred că încep să îmi revin. P.S. Rochia aia, neagră, care îmi vine cam largă, am luat-o, totuşi. M-am gandit eu...că dacă o tai aşa...cam până la fund..nu o să se mai vadă că e aşa largă.