Săptămâna de ipocrizie

Suntem o naţie cu o mare doză de ipocrizie în sânge. Dacă pe tot parcursul anului, reuşim să ne diluăm ipocrizia în celelalte (alte) câteva defecte care ne mai circulă prin fluidul vital, în preajma celor sfinte, artificiul nu ne mai iese. De Crăciun şi de Paşti suntem mai ipocriţi decât am fost în tot restul anului. Este aproape paradoxal cum tocmai cele mai sfinte sărbători pot scoate dintr-o naţie, una dintre cele mai urâte laturi. Am intrat în Săptămâna Patimilor şi, aliniaţi ca la o cursă de cross, ne facem deja avânt să rupem uşile bisericilor. Am înjurat, am urât, am minţit, ne-am prefăcut şi am invidiat tot anul, am încălcat zilnic cel puţin una dintre cele zece porunci şi avem impresia că o săptămână de falsă pioşenie, o noapte petrecută în biserică cu capul plecat şi două urări, ne vor spăla de păcate şi ne vor transforma în altceva decât ceea ce suntem. Am păcătuit în gând, în fapte, în simţiri şi în intenţii în fiecare zi şi avem impresia că ne vom spăla de cele necurate înghiţind bucăţele de pâine înmuiate în vin şi făcând, în mod repetat, semnul crucii. Nu am mai trecut pe la biserici de la slujba de Crăciun, dar ne bulucim să luăm lumină în noaptea de Înviere ca şi cum, dacă ne căţărăm pe gardurile lăcaşului sfânt şi ne înghesuim spre altar, păcălim divinitatea. Ne-am întunecat zilnic casele cu păcate numai de pereţi ştiute, şi acum avem impresia că le vom scoate la lumină dacă aprindem candela cu lumânarea adusă de la biserică. Ne-am bătut nevestele, ne-am înşelat bărbaţii, ne-am ignorat copii, dar săptămâna asta îi îmbrăcăm pe toţi frumos şi, cu mic, cu mare, trecem smeriţi pragul bisericii ca şi cum asta ne-ar purifica instant. Nu ne-am băgat părinţii în seamă tot anul şi acum ne aşezăm cu ei la masă, le pupăm mâna, ca şi cum un astfel de gest ne-ar transforma în buni creştini. Ne-am ignorat tot anul aproapele, mai puţin în momentele în care l-am bârfit şi, eventual, scuipat, şi acum ne iese bunătatea prin urechi. Împărţim ouă şi cozonaci prin vecini, ne scormonim în buzunare după mărunţiş, ne aplecăm în faţa cerşetorilor şi avem impresia că facem fapte bune. Ne îmbuibăm la masa de Paşti cu o frenezie bulimică, deşi nu am ţinut post de nicio natură, ca şi cum ouăle, cozonacii sau mielul, pasca sau drobul ar avea proprietăţi de purificare a sufletului nostru de păgâni. Ipocrizia la români atinge cote maxime în Săptămâna Patimilor în care suntem în stare să facem orice, pentru a ne induce nouă înşine ideea că suntem mai buni şi mai curaţi. Trec şi Deniile, trece şi Paştele şi ne revenim la ceea ce suntem de fapt. Ipocrizia se diluează la loc în invidie, răutate, minciună, falsitate şi parcă nu se mai vede aşa de rău. Asta doar până la Crăciun, când ne pregătim să rupem iar uşile bisericilor şi toate cele sfinte.