Şi eu când mai trăiesc?

Mi-a fost dat, la un moment dat, practicând meseria asta, să cunosc un om bolnav de schizofrenie. Să cunosc....e mult spus şi povestea este mai complicată de atât, dar nu vreau să intru în amănunte. Pentru că drumurile mi s-a intersectat cu persoana în cauză, în interes profesional, am făcut din el un subiect de presă. Bun, la vremea respectivă. Un caz evaluat, în mintea mea, în vizualizări pe internet şi laude de la şefi, pentru că aşa este meseria asta, uneori, ingrată. Campania de presă de la vremea respectivă (dacă se poate numi aşa...) s-a încheiat bine, mi-am zis eu. El a fost internat într-un spital, eu şi colegii care ne-am ocupat de "caz" am cules, vreme scurtă, laude pentru isprava făcută. Şi înjurături de la anumite persoane deranjate. A trecut cam un an de atunci. Nu obsesiv, dar, din când, în când, mi-am adus aminte de el. Şi m-am întrebat dacă ceea ce am făcut, a fost bine sau rău. Pentru el. Recunosc, nu o dată, ci de mai multe ori, m-a bătut gândul să îl caut.Şi, recunosc, m-am temut să aflu continuarea poveştii. Până ieri. Ieri mi-a fost dat să mă întâlnesc cu "cazul". Acolo, la spitalul de psihiatrie unde a a ajuns, după isprava noastră de presă. Şi, da, aşa cum mă aşteptam, întrebarea pe care mi-am pus-o, în mintea mea, atâta timp, s-a dovedit pertinentă. " Cazul" mi-a dat de înţeles că nu i-am făcut un bine.I-am luat libertatea. Ce e aia libertate? Ei bine, a trebuit să mi-o spună un bolnav de schizofrenie. " Libertatea înseamnă capacitatea omului de a-şi exercita cât mai multe funcţii, cât mai multe abilităţi". Simplu şi concis. Cuvinte incredibil de clare, spuse de o minte tulbure (aparent.....). Nu am ştiut ce să îi răspund când m-a întrebat ce făcea rău. " Avem un loc al meu unde stăteam şi mă rugam la Dumnezeu. E ceva rău să te rogi la Dumnezeu?". L-am minţit spunându-i că îşi va recăpăta libertatea. Dacă este cuminte, dacă stă în spital, dacă îşi ia tratamentul.....poate, peste o vreme....va fi liber, aşa cum vrea el. Şi atunci" cazul" mi-a dat o lecţie. M-a întrebat simplu : " Şi eu când mai trăiesc?". Şi, de ieri, îmi pun şi eu aceeaşi întrebare. Pentru că spitalul unde este închis el, acum, e comparabil cu viaţa în care suntem constrânşi şi noi să trăim. Între activităţi casnice, tentative de viaţa profesională, fărâme de viaţă socială, şi eu încep să îmi pun această întrebare. Am plecat de la " caz" cu aceeaşi dilemă cu care mă dusesem, plus alte o mie de gânduri. Un singur lucru îmi este clar. Am întâlnit oameni mai tulburaţi la cap, decât "cazul" care stă închis în spital. Am întâlnit oameni perfect normali, care nu se ridică nici la sfertul profunzimii unei minţi bolnave de schizofrenie. Şi da, poate nici eu nu sunt tocmai normală, dar aş alege oricând o discuţie cu " cazul", în locul unei socializări cu oameni perfect sănătoşi la cap care nu ar fi în stare să dea o definiţie a libertăţii.