Cateodata, în viaţă, e bine sa renunţi....

Încă o postare despre pantofi. Am o pereche de sandale. Nu o pereche oarecare, ci cele mai frumoase sandale din lume. Şi scumpe în draci! Cred ca le-am iubit din prima clipă când le-am văzut. În viaţa mea, nu mi-am dorit o pereche de sandale, atât de mult! Pentru că nu am rezistat tentaţiei şi pentru că simţeam că nu pot să respir dacă nu le am, le-am luat. Nu mi s-au potrivit, m-au strâns de când am băgat piciorul în ele. Le-am luat, anyway. Le port de ceva vreme şi îmi fac nişte răni teribile. Eu le iubesc, ele mă rănesc. Am întâlnit persoane oripilate de rănile mele de la picioare, care m-au întrebat de ce le port, dacă nu sunt bune. Pentru că pasiunea nu cunoaşte limite ?! Pentru că oamenii fac lucruri iraţionale, atunci când au pasiuni din astea?! Habar nu am de ce... Astăzi mi-am călcat pe inimă ( si ce al dracu doare treaba asta!) şi am luat o decizie...off...înţeleaptă. Să le dau. Unei prietene. Aşa scap şi eu de răni şi nu se irosesc nici sandalele. Şi fac un om fericit. Cred că îmi va rămâne gândul toată viaţa la ele. Şi rănile alea urâte cred că vor lăsa cicatrici (oricum, am picioarele pline de semne...). Dar , câteodată, în viaţă, e mai bine să renunţi. Chiar şi la cele mai frumoase sandale din lume si chiar dacă ştii că nu vei mai găsi altele la fel.